"Fac totul pentru Evanghelie, ca să am parte și eu de ea." 1 Corinteni 9:23
``

Trebuie să murim dacă vrem să trăim

„Lasă-mă să mor – ca nu cumva să mor – numai să-Ți văd fața.” Aceasta a fost rugăciunea sfântului Augustin.

„Nu-ți ascunde fața de la mine”, striga el în agonie. „O! Ca să mă pot odihni în Tine. O! Ca Tu să intri în inima mea, s-o inunzi, ca să nu-mi uit ticăloșiile și să te îmbrățișez pe Tine, singurul meu bun.”

Această dorință de a muri, de a fi dată la o parte forma noastră opacă pentru a nu ne mai ascunde fața lui Dumnezeu, este o stare înțeleasă imediat de credinciosul care are o inimă flămândă. Să murim pentru a nu mai putea muri! Nu e nicio contradicție aici, pentru că înaintea noastră stau două morți, o moarte după care trebuie să umblăm și o moarte pe care trebuie să o evităm cu orice preț.

Pentru Augustin, bucuria prezenței interioare a lui Dumnezeu era viața însăși și orice mai puțin de-atât însemna moarte. A trăi într-o eclipsă totală la umbra naturii fără conștientizarea Prezenței era un lucru de neacceptat. Orice ar fi ascuns fața lui Dumnezeu de el trebuia îndepărtat, inclusiv dragostea de sine, eul său preaiubit sau cele mai prețioase comori. Așa că s-a rugat: „Lasă-mă să mor!”

Îndrăzneața rugăciune a marelui sfânt a fost auzită și, după cum era de așteptat, i s-a răspuns cu o generozitate deplină, caracteristică lui Dumnezeu. El a trăit acea moarte despre care Pavel mărturisește: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2:20) Viața și lucrarea lui au continuat și prezența lui e încă acolo, în cărțile lui, în Biserică, în istorie; dar, oricât de uimitor ar fi, personalitatea lui e deosebit de transparentă, abia dacă se vede, în timp ce lumina lui Hristos strălucește prin ea cu un fel de splendoare vindecătoare.

Au fost și dintre aceia care au crezut că a se lua pe înșiși din cale înseamnă a se izola de societate; așa că au negat toate legăturile naturale umane și au plecat în deșert sau pe munte sau în celula vreunui pustnic pentru a posti, a trudi și a lupta ca să-și omoare carnea. Deși motivația le era corectă, mi-e imposibil să vă recomand să le urmați exemplul. E extrem de greu să te omori abuzându-ți trupul sau lispindu-l de orice afecțiune. Carnea nu se va lăsa biruită decât pe cruce.

În fiecare inimă creștină se află o cruce și un tron, iar creștinul se află pe tron până când se va pune singur pe cruce; dacă refuză crucea, va rămâne pe tron. Probabil că acest lucru se află la baza alunecărilor și a atitudinii lumești a multor creștini evanghelici de azi. Noi vrem să fim salvați, dar insistăm ca numai Isus să moară. Nouă nu ne trebuie nicio cruce, nicio detronare, nicio moarte. Rămânem împărați peste micul regat al Sufletului Omenesc și ne purtăm coroana făcută din beteală cu mândria unui cezar; dar ne osândim pe noi înșine la întuneric, slăbiciune și sterilitate spirituală.

Dacă nu vom muri, atunci va trebui să murim, și acea moarte va însemna pierderea multora dintre acele comori veșnice pe care sfinții le-au prețuit. Firea noastră nerăstignită ne va jefui de puritatea inimii, de un caracter ca al lui Hristos, de discernământ spiritual, de rodnicie; și, mai mult decât atât, ne va ascunde imaginea feței Domnului, acea imagine care a fost lumina lumii și care va fi plinătatea cerului.

Fragment din cartea „Crucea radicală”