"Fac totul pentru Evanghelie, ca să am parte și eu de ea." 1 Corinteni 9:23
``

Dumnezeul care nu-Și cruță fiii

Auzim mereu ca nu trebuie să suferim, pentru că suntem fiii marelui Împărat. Dumnezeu ne iubește; cum ar accepta El ca noi, fiii Lui, să suferim? Acest articol aruncă o lumină clară asupra acestei chestiuni. Cristos a suferit și noi, de asemenea, vom suferi. Însă, în toate suferințele noastre, El suferă împreună cu noi ( Isaia 63:9, versiunea Darby). De fapt, în Epistola către Evrei, capitolul 12, versetele 6 și 7, găsim scris: „Căci Domnul disciplinează pe cine iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primește. Suferiți disciplina: Dumnezeu se poarta cu voi ca și cu niște fii. Caci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?”

——–

Despre Dumnezeu se vorbește ca despre Cel care „nu a cruțat nici chiar pe Fiul Său” și ca despre un Domn care „a găsit cu cale să-L zdrobească”. Pe Fiul Său preaiubit, care din veșnicie locuia la sânul Său, El nu L-a cruțat de dezbrăcarea de Sine și de golirea de toate acele prerogative și slavă care Îl făceau să fie egal cu Dumnezeu Însuși. Dumnezeu nu L-a cruțat pe Fiul Său de umilitoarea naștere în chip de copil de țăran, într-un grajd drept sală de naștere și o iesle drept leagăn. Dumnezeu nu L-a cruțat pe Fiul Său de ani lungi de pregătire în tăcere, în ascuns, în răbdare: supunere față de părinți; disciplina vieții de familie împreună cu frații și surorile; corvoada lucrului manual din atelierul de tâmplărie; responsabilitatea de a fi fiul cel mai mare în familie, în mod deosebit după moartea lui Iosif; suportarea educației religioase de mâna a doua, fără viață, atât în școală, cât și în sinagogă, sub îndrumarea unor învățători pe care El Îi depășise de mult în cunoașterea vie și practică a Scripturilor și a Dumnezeului Scripturilor. Ce să mai zicem de anii vieții Lui publice: împotrivirea conducătorilor religioși; atacurile lui Satan și ale demonilor lui; neînțelegere, insensibilitate, împotrivire, lepădare, trădare, infidelitate, părăsire și subapreciere din partea celor care au fost cei mai apropiați însoțitori ai Lui? De nici una dintre acestea, nici de rușinea crucii romane, Dumnezeu nu L-a cruțat pe Fiul Său.

Dumnezeu nu l-a cruțat pe „prietenul” Său Avraam. L-a scos din casa părintească, din avantajele civilizației, din siguranța și stabilitatea pe care le ofereau un oraș dezvoltat; nerodnicia tuturor anilor în care a fost lipsit de copii; timpul îndelungat în care a așteptat cu disperare împlinirea promisiunii divine; izgonirea dureroasă a întâiului său născut, Ismael; Muntele Moria și abandonarea lui Isaac și a tuturor valorilor spirituale și a semnificațiilor personale pe care le reprezenta Isaac – cum putea un Dumnezeu iubitor să fie atât de necruțător cu cineva care avea un asemenea loc în inima Lui și în planurile Lui? Într-adevăr, cum?

Dumnezeu nu l-a cruțat nici pe Iacov, care a slujit douăzeci de ani la Laban, fiind escrocat de simbria lui meritată, înșelat în privința Rahelei, iar mai târziu pierderea acestei prime iubiri și presupusa pierdere a fiului favorit, pierderea ultimei fărâme ce-i rămăsese de la prea iubita Rahela, prin trimiterea lui Beniamin în Egipt, dislocarea încheieturii coapsei lui de către Dumnezeu Însuși (nu prin lucrarea celui rău, ca și ,țepușul‘ lui Pavel), traumatismul suferit prin mutarea într-o țară nouă și străină, la vârsta sa înaintată. Sunt aceste tratamente atât de aspre, severe ceea ce așteptăm de la un Dumnezeu blând și plin de har?

Dumnezeu nu a cruțat pe vasul Său ales, pe Iosif: remarcați ura, respingerea și aproape crima propriilor frați; anii de sclavie și singurătate într-o țară străină; nedreptatea flagrantă suferită din cauza unei femei frumoase de joasă speță, ale cărei avansuri le-a respins în mod conștient; anii petrecuți în temniță când „sufletul său a intrat în fiare” (Psalmul 105:18, Cornilescu 1998) și fierul a intrat în sufletul său; amânarea, aparent la nesfârșit, a împlinirii ,visului‘ din tinerețea sa. Un astfel de tratament ar contrazice cu siguranță pretinsa bunătate a Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov!

Dumnezeu nu l-a cruțat pe împăratul David, alesul Lui – omul după inima Sa. Cum a putut Dumnezeu să-l supună pe omul Său la ani de slujire și supunere față de un posedat de demoni, Saul? să-i fie viața primejduită de sulița lui Saul? să fie hăituit de Saul de-a lungul anilor de urmărire prin pustie? să aștepte ani în șir coroana pentru care a fost uns și pentru care râvna sa pentru interesele lui Dumnezeu l-a făcut să sufere și să ardă; să fie dat pe față îndoitul său păcat cu Batșeba, și judecata lui Dumnezeu asupra rodului adulterului său în ciuda rugăciunii pentru viața copilului; să fie alungat din împărăția lui și să-i fie uzurpat tronul de nimeni altul decât de unul dintre fii lui?

Dumnezeu nu l-a cruțat pe alesul Său, pe apostolul ales și sfântul model, Pavel. Dacă Pavel a fost prezentat în Noul Testament ca un model demn de urmat pentru toți credincioșii, în privința plinătății Vieții lui Cristos care se arăta și locuia în el și a desăvârșirii sale la statura plinătății lui Cristos, atunci pilda lui Pavel în prețul care l-a avut de plătit și ceea ce a suferit nu poate fi trecut cu vederea. Ce record incredibil de suferințe a fost consemnat pentru noi în Cartea faptelor și în Efeseni! Într-adevăr, strigătul inimii sale la o vârstă de maturitate a fost „să cunoască părtășia suferințelor lui Cristos, și să mă fac asemenea cu moartea Lui”. Acesta era un om care arăta atât de mult din Cristos în viața și slujirea sa, și care a atins asemenea înălțimi în a ajunge la „măsura staturii plinătății lui Cristos”, și în același timp era „dat morții de dragul lui Isus”. Cum pot fi o astfel de realizare spirituală și un succes atât de deosebit în lucrarea lui Dumnezeu puse alături de evidența faptului că Dumnezeu nu L-a cruțat pe Pavel de umilință, durerea foamei, bătăi, naufragii, lipsuri, nevoi financiare și chiar moarte? Seamănă aceasta cu grija plină de dragoste a unui Tată ceresc pentru prea iubitul Său copil și pentru un slujitor devotat? Este aceasta o răsplată dreaptă și potrivită pentru un om care Îl slujește cu atâta credincioșie, devotament și sacrificiu?

Există ceva care să poată explica această contradicție și enigmă? Priviți la Avraam, la Iacov, la Iosif, la David, la Pavel… și în mod deosebit la Domnul Isus. Priviți cu atenție la sfârșitul și destinul pe care planul lui Dumnezeu l-a adus în viața lor, și răspunsul și motivația vor fi clare.

Puneți pe Avraam alături de nepotul său Lot, și pe Iacov lângă fratele său Esau, apreciindu-i în funcție de locul, utilitatea și valoarea pe care au avut-o pentru Dumnezeu în împlinirea și înaintarea planului lui Dumnezeu.

Frații lui Iosif au fost scutiți de suferință și de așteptarea și disciplinarea lăuntrică de care a avut parte Iosif, dar, cu toate că frații au fost aduși în binecuvântarea, prosperitatea, bogăția și belșugul Gosenului, doar Iosif – cel necruțat a fost ridicat pe tron.

Dumnezeu avea în vedere tronul pentru David personal și ca și prefigurare a Fiului celui Mare al lui David, de aceea nu l-a putut cruța de nimic din ce se cerea pentru a-l face pe David apt pentru a domni.

Tot așa Dumnezeu a rânduit pentru Fiul Său tronul Universului; de aceea a urmat El calea suferinței și a pregătirii, fără milă, menajament sau intervenția Tatălui, pentru ca pregătirea și calificarea Lui în vederea acestei înalte autorități să fie realizată în chip desăvârșit. Pentru că S-a golit de Sine Însuși… S-a smerit chiar până la moarte pe o cruce rușinoasă… Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult; pentru că a suferit moartea, a fost încununat cu slavă și cu cinste. Dacă ar fi fost și o altă cale înspre tron decât cea a învățării ascultării prin lucrurile pe care le-a suferit, Tatăl iubitor L-ar fi cruțat cu siguranță pe Fiul Lui preaiubit de chinurile acelui drum; dar nu a existat o cale mai ușoară.

Întrucât Pavel a văzut că, atât el cât și toți ceilalți credincioși nu puteau fi pregătiți și echipați în interior pentru responsabilitățile șederii împreună cu Cristos pe tron decât pe o cale care costa mult, el a fost gata, da, chiar a dorit să plătească prețul, să sufere și să împlinească în trupul său ceea ce lipsea suferințelor lui Cristos pentru Adunare. Limbajul inimii lui trebuie să fi sunat cam așa: „Nu cruța, Doamne, nimic din ceea ce este necesar pentru a mă califica pentru locul de lângă Tine pe tron” (Filipeni 3:17; Apocalipsa 3:21). Pavel a văzut că, dacă Pionierul mântuirii a trebuit să sufere pentru a fi făcut desăvârșit și maturizat, singura cale pe care „mulți fii” pot ajunge la aceeași măsură de slavă este urmarea Pionierului, a Conducătorului și a Deschizătorului de drum pe calea suferinței și a disciplinei (Evrei 2:10).

Principiile divine nu s-au schimbat; dacă Dumnezeu nu L-a cruțat și nu a putut să-L cruțe pe Fiul Lui pentru a-L desăvârși și a-L califica pentru a împărăți, poate să fie altfel cu acei „mulți fii” care vor fi părtași cu El la Împărăție ca Mireasă a Lui? Așadar și astăzi, când Dumnezeu vede o inimă doritoare de a ajunge la statura deplină a lui Cristos și de a aduce mulțumire deplină inimii, dorinței și scopului lui Dumnezeu, Dumnezeu nu va cruța acea viață. Din păcate sunt mulți credincioși care, asemenea fraților lui Iosif, urmăresc cu precădere doar prosperitate financiară, succes în carieră, vindecări imediate și miraculoase, relații de fericire familială neîntreruptă, rezultate rapide în slujba Domnului, strângeri care satisfac emoțiile, răspunsuri vizibile la rugăciune, etc. (Mai rău, poporul lui Dumnezeu este învățat în aceste zile că acestea și alte „binecuvântări” similare constituie experiența creștină normală.) În cazul acestor credincioși, Domnul nu poate să facă altceva decât să stea deoparte și să îi cruțe până ce „lucrurile copilărești” sunt înlăturate. Dar El lucrează acum pentru a forma Iosifi pentru tron. Pe asemenea fii El nu-i va cruța; întocmai cum L-a iubit pe Fiul Său prea mult ca să-L cruțe și astfel El să piardă locul pe care Tatăl I l-a destinat, la fel, dragostea lui Dumnezeu pentru și nevoia Lui de vase de cinste „pentru ziua puterii Lui” Îl obligă să se poarte fără cruțare cu potențialii Lui Iosifi.

Căci să înțelegem foarte clar, numai „fiii ajunși la maturitate deplină” vor putea să împlinească nevoia lui Dumnezeu de personal administrativ în veacul viitor. El nu ar putea niciodată să așeze copii spirituali în locurile de autoritate înaltă, alături de Fiul Său, după cum declară propriul Său Cuvânt: „Vai de tine, țară, al cărei împărat este un copil” (Eclesiast 10:16). Nici nu ar putea să prezinte Fiului Său o mireasă-copil care să domnească împreună cu El ca tovarășă, ajutor și regină a Lui. Iar ca să obțină asemenea fii maturi – încercați, disciplinați, maturizați, educați, cu totul destoinici pentru destinația lor transcedentală – Dumnezeu nu-Și poate permite să îi cruțe; El trebuie să fie Dumnezeul care nu își cruță fiii.

Three Brothers (1992)