Să încercăm să fim mai concreţi. Am atins mai devreme problema voinţei noastre în legătură cu lucrurile lui Dumnezeu. Nici chiar creştinii mai maturi nu sunt conştienţi de rolul mare pe care îl joacă puterea voinţei în vieţile lor, aceasta fiind, de altfel, şi parte din necazul lui Pavel din Romani 7. Voința lui era bună, dar toate acţiunile lui o contraziceau şi, indiferent cât de mult îşi punea în gând să-l fie plăcut lui Dumnezeu, nu făcea decât să se scufunde într-un întuneric şi mai mare. VREAU să fac binele“, dar SUNT carnal, vândut rob păcatului“. Aceasta este problema. Ca şi un automobil fără benzină, care trebuie împins şi care se opreşte de îndată ce este lăsat singur, mulţi creştini se străduiesc să se conducă prin puterea voinţei, ca apoi să considere viaţa creştină a fi una dintre cele mai epuizante şi mai amare vieţi. Unii chiar se forțează să îndeplinească activităţi creştine pentru că alţii le fac, în vreme ce admit că nu le văd sensul. Ei se forţează să fie ceea ce nu sunt, şi acest lucru este mai rău decât a încerca să faci apa să curgă la deal. Deoarece, la urma urmei, cel mai înalt punct pe care-l poate atinge voinţa este acela de a voi (Matei 26:41).
Dacă trăirea vieţii creştine ne cere un efort atât de mare, aceasta arată pur şi simplu că suntem foarte departe de viaţa creştină. Noi nu trebuie să ne forțăm pentru a vorbi limba maternă. De fapt, trebuie să ne exercităm puterea voinței numai pentru a face acele lucruri pe care NU le putem face în mod natural: deşi ne putem strădui pentru o vreme, în cele din urmă câştigă legea păcatului şi a morții. Noi putem spune: „Eu am voinţă şi, timp de două săptămâni, voi face numai ceea ce este bine“, dar, în cele din urmă, va trebui să mărturisim: „Nu ştiu cum să fac lucrul acesta.” Nu, ceea ce sunt deja nu mai tânjesc să fiu, dar dacă „tânjesc”, aceasta este pentru că nu sunt.
Mă veți întreba: „De ce îşi folosesc oamenii puterea voinței pentru a încerca să-l placă lui Dumnezeu?” Pot exista două motive. Se poate, desigur, ca ei să nu fi experimentat niciodată naşterea din nou, în care caz nu posedă viaţa nouă din care să se adape; sau se poate ca ei să fie născuți din nou şi viața nouă să fie prezentă în ei, dar n-au învăţat încă să se încreadă în ea. Această necunoaștere va avea ca rezultat eșecuri şi păcate repetate, aducându-i pe oameni în situaţia de a înceta aproape cu totul să mai creadă în posibilitatea a ceva mai bun.
Dar, pentru că noi avem o credinţă mică, aceasta nu înseamnă că firava viaţă pe care o experimentăm cu intermitențe este tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Romani 6:23 ne spune că „darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru“ şi acum, în Romani 8:2, citim că „legea Duhului de viaţă în Cristos Isus” ne vine în ajutor, Astfel, Romani 8:2 vorbeşte nu despre un dar nou, ci despre viaţa menţionată deja în Romani 6:23. Cu alte cuvinte, este o nouă revelaţie a ceea ce avem deja. Am impresia că nu sunt în stare să accentuez suficient de mult acest adevăr. Nu este ceva nou, primit chiar acum din mâna lui Dumnezeu, ci o revelaţie proaspătă a ceea ce El ne-a dat deja, o descoperire nouă a unei lucrări deja înfăptuite în Cristos — verbul „m-a eliberat” este la trecut. Dacă văd cu adevărat Iucrul acesta şi cred în EI, nu mai este absolut necesar să trec şi eu prin experiența din Romani 7 — fie nefericita luptă finalizată cu înfrângere, fie sterila arătare a puterii voinței.
Dacă vom renunța la voinţa noastră şi ne vom încrede în El, nu vom cădea la pământ, zdrobindu-ne, ci vom cădea sub altă lege, legea Duhului de viaţă. Căci Dumnezeu nu ne-a dat numai viaţa, ci și o Iege a vieţii. Și
întocmai cum legea gravitaţiei. este o lege naturală, şi nu rezultatul unei legislații umane; tot astfel legea vieţii este o lege „naturală”, similară, în principiu, legii care ne face inima să bată sau care ne controlează mişcarea pleoapelor. Nu este nevoie să ne gândim la ochi, luând decizia de a clipi de atâtea ori pe zi pentru a-i ține curați; cu atât mai puțin avem nevoie de voinţă pentru a ne urmări bătăile inimi. Ba chiar ne-ar dăuna dacă am face astfel. Nu, inima funcţionează automat atâta vreme cât suntem în viață. Voința este cea care se opune întotdeauna legii vieții. Am descoperit acest lucru în felul următor.
Pe vremuri am suferit de insomnie. Odată, după mai multe nopți de nesomn, după ce m-am rugat mult pentru somn şi mi-am epuizat toate resursele, l-am mărturisit în cele din urmă lui Dumnezeu că greşeala
trebuie să fie undeva în mine şi L-am rugat să-mi arate unde. I-am spus astfel lui Dumnezeu: „Îţi cer o explicaţie“. Răspunsul Lui a fost: „Crede în legile naturii”. Somnul este o lege la fel de naturală ca şi foamea şi mi-am dat seama atunci că, deşi niciodată nu mă îngrijorasem în privinţa foamei, mă îngrijoram în privinţa somnului. Încercasem să ajut natura; aceasta este principala greşeală a celor mai mulţi oameni care suferă de insomnie. Dar acum m-am încrezut nu doar în Dumnezeu, ci şi în legea naturii dată de EI şi foarte curând am adormit adânc.
N-ar mai trebui atunci să citim Biblia? Cum să nu, altfel viaţa noastră spirituală va avea de suferit. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să ne forțăm să o citim. Există o lege nouă în noi, care crează o foame după Cuvântul lui Dumnezeu. ATUNCI o jumătate de oră poate fi mai de folos decât cinci ore de citit forțat. Acelaşi principiu se aplică şi la dămicie, predicat sau mărturie. Predicatul forţat are ca rezultat predicarea unei evanghelii calde cu o inimă rece, şi cu toții ştim ce se înțelege prin „dragoste creştină ca un sloi de gheaţă“.
Dacă ne lăsăm purtaţi de noua lege a vieţii, vom fi mai puţin conştienţi de cea veche. Ea continuă să existe, dar nu ne mai guvernează iar noi nu mai suntem în prinsoarea ei. De aceea, Domnul ne spune în Matei 6: „Uitaţi-vă Ia păsările cerului… Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii.” Dacă am putea să le întrebăm pe păsări dacă le este frică de legea gravitaţiei, ce ne-ar răspunde? „Noi n-am auzit niciodată de numele lui Newton. Nu ştim nimic despre legea lui. Zburăm, fiindcă aceasta este legea vieţii noastre.” Nu numai că în ele există o viaţă care Ie oferă puterea de a zbura, dar viața aceea are o lege care le face în stare pe aceste creaturi vii să învingă legea gravitației în mod spontan și permanent. Şi totuşi gravitația rămâne. Dacă te trezeşti devreme într-o dimineață când temperatura este foarte scăzută și pământul este acoperit de un strat gros de zăpadă și vezi o vrabie moartă în curte, îți amintești dintr-o dată de existența acestei legi a gravitației. Dar atâta vreme cât păsările trăiesc, ele o înving, viaţa din ele fiind aceea care le face să trăiască astfel.
Dumnezeu a fost, cu adevărat, plin de har față de noi. E ne-a dăruit această nouă lege a Duhului şi, pentru noi, faptul de „a zbura” nu mai este o problemă de voinţă, ci de viaţă — viaţa Lui în noi. Ați observat cât de greu este să-l faci răbdător pe un creştin nerăbdător? A-i cere să aibă răbdare este echivalent cu a-l face să sufere de depresie psihică. Dar Dumnezeu nu ne-a spus niciodată să ne forțăm să fim ceea ce nu suntem în mod natural, să încercăm, prin izvodiri ale minţii, să adăugăm ceva la statura noastră spirituală, Este posibil ca îngrijorarea să-i reducă unui om înălţimea, dar în nici un caz să i-o mărească. „Nu vă îngrijoraţi“, sunt cuvintele Domnului, „uitaţi-vă cu băgare de seamă crinii cum CRESC.“ Prin aceasta, El ne îndreaptă atenţia spre noua lege a vieţii din noi. O, ce mare nevoie avem de a aprecia mai mult viaţa care ne aparţine!
Ce descoperire prețioasă! Ea ne poate face oameni cu totul noi, deoarece operează atât în lucrurile mici, cât şi în cele mari. Ea ne opreşte atunci când, de exemplu, vrem să luăm o carte din camera cuiva pentru a o răsfoi, amintindu-ne că nu i-am cerut permisiunea şi nu avem dreptul să facem acel lucru. Nu putem încălca drepturile altora, ne spune Duhul Sfânt.
Odată vorbeam cu un prieten creştin şi acesta mi-a spus: „Ştii, cred că dacă cineva este gata să trăiască după legea Duhului de viaţă, omul acela va deveni cu adevărat rafinat“. „Ce vrei să spui?“ l-am întrebat eu. El a răspuns: „Legea aceasta are puterea să te cizeleze; să-ţi formeze maniere alese. Unii zic cu dispreţ că nu-i poţi învinui pe oamenii de la țară pentru felul în care se comportă, deoarece lor le lipseşte educaţia. Dar adevărata întrebare este: Au în ei viața Domnului? Căci, să ştii, ACEA viaţă îi poate atenţiona: „Vocea ta este prea zgomotoasă“ sau „Râsul acesta n-a fost la locul lui“ sau „Motivul pentru care ai făcut acea observaţie era greşit“. Duhul vieții îi poate învăţa cum să acţioneze într-o mie de situații, producând astfel în ei un adevărat rafinament.“ Şi ţineţi cont de faptul că prietenul meu era el însuși un adept al educaţiei!
Da, ceea ce am spus este adevărat. Să luăm, de exemplu, înclinația spre pălăvrăgeală. Eşti o persoană care vorbeşte prea mult? Te întrebi când stai în preajma oamenilor: „Ce să fac? Sunt creştin şi dacă vreau să glorific Numele Domnului, pur şi simplu NU TREBUIE să vorbesc atât de mult, Aşa că astăzi o să fiu deosebit de atent şi mă voi controla.“ Şi reuşeşti, pentru o oră sau două — până când intervine ceva neprevăzut şi îţi pierzi controlul. Înainte de a-ţi da seama ce faci, te trezeşti din nou că vorbeşti prea mult. Da, să ne fie foarte clar că voința nu este de nici un folos în acest caz. Dacă v-aş îndemna să vă exercitaţi voinţa în această problemă, ar fi ca și cum v-aş oferi religia deşartă a lumii, şi nu viaţa în Cristos Isus. Căci, gândiţi-vă, un vorbăreţ rămâne tot vorbăreţ, chiar dacă tace o zi întreagă, deoarece în el există o lege „naturală“ a vorbăriei, care îl stăpâneşte, întocmai cum un piersic rămâne tot piersic, indiferent dacă face piersici sau nu. Dar, în calitatea noastră de creştini, descoperim în noi o nouă lege, legea Duhului de viaţă, care este deasupra tuturor celorlalte şi care deja ne-a eliberat de „legea“ vorbăriei. Dacă, încrezându-ne în Cuvântul Domnului, ne supunem acelei legi noi, ea ne va spune când să ne oprim din vorbire — sau când să nu vorbim deloc! — dăruindu-ne şi puterea de a face acest lucru. Acţionând de pe această bază, îţi vei putea vizita prietenul, stând la el două, trei ore sau chiar două, trei zile, fără a avea nici o problemă în privința vorbitului şi la întoarcere tot ce vei face va fi să-l mulţumeşti lui Dumnezeu pentru noua Lui lege de viaţă.
Această viaţă spontană este adevărata viaţă creştină şi ea se manifestă prin dragoste faţă de cei antipatici — faţă de fratele pe care în mod natural nu l-am putea simpatiza şi pe care, cu siguranță, nu l-am putea iubi. Viaţa nouă din noi ne va arăta ce posibilităţi vede Domnul în fratele acela şi vom putea spune: „Doamne, Tu îl consideri vrednic de a fi iubit şi îl iubeşti. lubeşte-l acum prin mine!“ Noua lege se manifestă astfel în realitatea vieţii — într-un caracter moral cu adevărat veritabil. Există prea multă ipocrizie în vieţile
creştinilor, prea mult teatru. Nimic nu dăunează mai mult eficacităţii mărturiei creştine ca pretenţia de a fi ceea ce nu eşti, deoarece omul de pe stradă vede uşor dincolo de mască, descoperind ceea ce suntem în realitate. Dar pretenţia face loc realităţii, atunci când ne încredem în legea vieţii.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Pasajul este luat din cartea „Viața creștină normală” de Watchman Nee, care, prin mesajul ei, a avut un impact capital în viețile multora dintre noi!
