"Fac totul pentru Evanghelie, ca să am parte și eu de ea." 1 Corinteni 9:23

Epilog personal – V. Raymond Edman

Tovărășia adevărată este una dintre cele mai dulci realități din viață.

Un tovarăș e unul care e mai aproape decât un prieten ori un asociat. La rădăcini, cuvântul tovarăș sau companion sugerează să-ți împarți pâinea cu acel cineva, semnificând astfel împărtășirea altruistă și fără rezerve, între cei doi, a vieții și a traiului, în general. 

Domnul Isus a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor!” A fi conștienți de prezența Lui pe drumul vieții, a ști că El e părtaș la bucuriile și întristările noastre și a avea încredere că El e capabil să ne acopere toate nevoile, ei bine, aceasta creează o liniște și o încredere a duhului, indispensabile pentru viața umplută de Duhul.

Viața în tovărășie cu Domnul Isus am învățat-o pe multe căi, însă mai ales ca urmare a trei crize. Prima data când am fost conștient de prezența Sa, a fost la începutul experienței mele de creștin, în perioada primului război mondial, ca soldat. După armistițiul din 11 noiembrie 1918, unitatea mea, Prima Divizie și alte unități americane ne-am mutat spre est, traversând partea rămasă din Franța, apoi prin Luxemburg și Belgia, până în Renania, Germania. Acelea au fost zile de marșuri lungi prin ploaie, noroi și zăpadă. Vagoanele trenurilor nu puteau ține pasul cu infanteria și rezervele de hrană scădeau.

Când am traversat Rinul și am ajuns la dealurile accidentate ale Westfaliei, pentru a stabili capul de pod la Coplanz, eram cumplit de obosit și bolnav. Ajunși în cele din urmă la destinație, am fost cantonați într-o clădire dărăpănată, care adăpostise prizonieri ruși. Vremea s-a răcit brusc, era zăpadă mare și oricât de mizerabilă era cazarma aceasta, eram bucuroși că aveam unde să ne întoarcem la sfârșitul fiecărei zile de manevre – marșurile forțate, cel puțin pentru un timp, se terminaseră.

Într-o zi, pe la amiază, chiar înainte de Crăciun, a venit un curier al comandantului batalionului, cu o cerere către Prim-sergentul nostru, ca să transfere pe loc cinci soldați la compania C. Noi eram cu compania B 28 Infanterie. Nimeni dintre noi nu știa unde era localizată compania C și nici nu voia să afle. Am încercat să mă fac de neobservat, dar Prim-sergentul era la fel de încăpățânat cum sunt toți cei ce poartă trei galoane pe mâneci, pentru că a strigat: „Edman, tu răspunzi de această misiune!” Mi-au fost dați patru camarazi și ordinele erau să plecăm de îndată.

În timp ce ceilalți soldați își făceau bagajele, eu m-am strecurat într-o încăpere alăturată, un loc mic care fusese folosit de ruși ca un fel de tavernă. Acolo, singur fiind, am îngenunchiat lângă o bancă și m-am rugat: „Doamne, nu pot să merg. Sunt așa de bolnav, atât de epuizat, mă ustură gâtul și am febră, așa că nu pot pleca. Și nu știu nici cât de departe e fi staționată compania C!”

Atunci, pentru prima dată în viața mea de creștin, ca tânăr credincios în Domnul Isus, am devenit conștient de o Prezență lângă mine; n-o puteam vedea cu ochii fizici, nici să o ating cu mâna și totuși am știut că El era acolo și că mi-a zis: „Eu voi merge cu tine.”

M-am ridicat și, cu puterea și cu un calm de nedescris venite de la acea Prezență, mi-am luat în spate ranița cu lucruri personale, am luat de la sergent datele care indicau poziția companiei C și, pornind la drum, am mers prin troiene de zăpadă toată acea după amiază. La căderea nopții eram în satul Boden și am fost cazați într-o casă, nu în barăcile unei închisori. Buna mamă a casei a observat că eram bolnav și a insistat să dorm la etaj, într-un pat moale cu saltea de puf, în loc să dorm la parter, în camera neîncălzită care ne fusese repartizată nouă, soldaților. Un pat de pene și îngrijirea unei mame și, mai presus de toate, asigurarea interioară că Domnul Isus era cu mine, prin Duhul Său!

A doua criză majoră a avut loc cinci ani mai târziu. Se întâmpla după absolvirea colegiului, când, împreună cu mireasa mea, am început încântați lucrarea misionară în înalții munți Anzi, din Ecuador. Eram căsătoriți de puțin peste un an, când m-a lovit febra tifoidă și trăgeam să mor.

Știam că mor.

Cum poate ști cineva că e pe moarte? Pentru că niciodată nu s-a mai simțit așa, nici nu s-a întors nimeni din acel punct fără întoarcere, ca să-i povestească experiența sa. Totuși, eu știam că mor.

Eram complet inconștient de ce se întâmpla în jurul meu. Nu țineam minte că doar cu câteva zile înainte fusesem în mici sate de aborigeni situate în Anzii ecuadorieni, ajutând copiii incași care erau pe moarte din cauza unei maladii misterioase. Nu-mi aminteam călătoria lungă și dureroasă pe spinarea calului, coborând potecile muntelui până la casa noastră din Riobamba, nici de declanșarea febrei tifoide, nici perioadele de delir, nici faptul că fusesem găsit de un camarad american, care a cerut unor indieni să mă ducă pe brațe până la calea ferată, nici călătoria lungă de o zi, până la Guayaquil, într-un vagon de marfă.

Nu știam că soția mea a fost sfătuită să se pregătească de funeralii și că, ajutată de o prietenă, își vopsise în negru rochia de mireasă pe care o purtase în urmă cu un an; nici că gazdele ei – familia Will Reeds -, la sfatul doctorului Parker, cumpărase un coșciug și aranjaseră un serviciu scurt de înmormântare la ora 15 (deoarece, la Tropice, îngroparea trebuie făcută la scurt timp după deces).

Mi-am amintit ce-mi spusese mama, pe când eram doar un băiețandru. „Adeseori, când oamenii sunt pe moarte”, spunea ea, „în cele câteva momente de dinaintea alunecării lor în eternitate, experimentează o derulare completă și detaliată a filmului vieții lor.”

Asta mi s-a întâmplat și mie.

Fără vreun efort din partea mea și fără măcar să-mi propun asta, mi-am amintit de casa din Illinois în care am copilărit și de copiii cu care mă jucam, până să încep școala; de domnișoara Grace, învățătoarea clasei întâi din școala McKinley, apoi de celelalte clase, pe rând; de prieteni și întâmplări de la liceu; de perioada cât am fost soldat peste mări și țări. 

Cum de s-au înghesuit aceste amintiri în mintea mea, atât de clar și cu atâta acuratețe? Asta nu știu; doar ele o știu. A fost ceva asemănător cu desfășurarea unui jurnal de știri și odată cu el a venit și conștientizarea clară: „Acum am să mor.”

Pe măsură ce imaginile din camera memoriei dispăreau încet, m-am simțit complet singur într-o lume imensă. Dacă au mai fost și alte ființe umane în acea mică și tăcută rezervă de spital, eu nu eram conștient de ei. Eram complet singur și foarte conștient că, într-o clipă sau două, voi fi în eternitate.

Apoi, a fost așa că am început să devin conștient de ceva ciudat de captivant în acel loc – o atmosferă, o influență, o Prezență. Părea să fie pe podea, dar acoperea toată suprafața camerei și se ridica încet până la nivelul patului. Nu puteam întoarce capul să văd dacă era ceva real ori doar imaginar; dar eram sigur că se apropia de mine. În clipa următoare a început să mă înconjoare, să mă copleșească și să mă acopere.

Atunci am știut ce era, fiindcă în acele momente am experimentat un dulce simțământ al dragostei lui Dumnezeu în Cristos, așa cum nu mai cunoscusem niciodată înainte, în toți anii vieții mele. Atât de copleșitoare și uluitoare era acea dragoste, încât Viața de Dincolo devenise nespus de frumoasă și infinit mai bună decât orice condiții ar putea oferi existența pământească. Au urmat momente de părtășie cu El, atât de sacre și intime, încât e imposibil să încerci să le relatezi. E suficient să spun că nu-mi era frică să mor. Cerul e casa credinciosului, pentru cel care a devenit copil al lui Dumnezeu, prin credința în Domnul Isus Cristos.

După ziua când înaintasem atât de mult în Râul Morții, încât eram mai aproape de celălalt mal decât de acesta, au trecut cam două săptămâni, despre care nu-mi aduc aminte și nu pot spune nimic. Apoi am început să devin conștient că mă aflam în clinica Parker, că eram îngrijit de asistentele ecuadoriene, că erau acolo soția mea și băiatul nostru de numai opt săptămâni, veniți să mă viziteze și atunci mi s-a povestit cum s-au întâmplat lucrurile cu mine.

Lângă Attleboro, Massachusetts, un grup destul de mic se adunase la o conferință biblică. În timpul studiului lor de dimineață, au fost întrerupți de directorul conferinței, reverendul E. Joseph Evans din Newton, Massachusetts, care le-a spus despre adânca povară și îngrijorare care venise asupra lui pentru misionarul din Ecuador, cerându-le să poarte împreună cu el, în rugăciune, povara aceasta. Se întâmpla în timpul acelor ore, când, fără ca ei să știe, doamna Edman își vopsea în negru rochia de mireasă și domnul Reed cumpăra sicriul pentru mine.

După aceea, m-am întâlnit cu prieteni din New England care fuseseră prezenți la acea conferință. Ei mi-au spus că, nici dacă ar trăi o sută de ani, nu ar putea uita cum au îngenuncheat atunci în rugăciune și, în agonia duhului lor, au mijlocit pentru mine. Ținând cont de urgența petiției, uitaseră de masa de prânz; dar înainte de a se însera, au experimentat, spuneau ei, o înălțare a duhului, însoțită de o asigurare liniștită din ceruri că rugăciunile lor pentru nevoia disperată aflată la cinci mii de kilometri depărtare fuseseră ascultate.

Cea mai adâncă criză, legată de tovărășia cu Cristos, a venit într-o dimineață de august, în 1928. Eram cu Charles, primul din cei patru băieți ai noștri, pe atunci doar un micuț de trei ani, la bordul unui vas olandez – Boskoop – care brăzda apele liniștite ale Pacificului spre Golful Panama, îndreptându-ne spre New York City.

Eram profund nedumerit. Nu puneam la îndoială chemarea ce o aveam spre câmpul de misiune, nici cei cinci ani fericiți petrecuți în Ecuador. Din câte știam, fusesem complet pus deoparte și pregătit pentru orice mi-ar fi fost încredințat să fac. Tânjeam de dor după mica școală biblică, care nu a durat decât un an. Puținii ei studenți îmi fuseseră nespus de dragi.

Privind înapoi, peste ani, apreciam mult umbra mâinii lui Dumnezeu peste mine, din timpul bolii care m-a stors. Viața mea fusese adusă în valea umbrei morții, dar îndurările Lui nu m-au părăsit. Îndurările Sale s-au înnoit în fiecare dimineață. E adevărat, puterile trupului mi-au fost mult slăbite această boală lungă și dureroasă, dar am privit înainte spre momentul întoarcerii în Ecuador, când începea un nou trimestru școlar. În mod sigur, câteva luni petrecute în climatul viguros din nord aveau să-mi îmbunătățească sănătatea și să-mi ofere resurse de putere. Soția mea și următorul băiețel, Roland, în vârstă de doar un an și jumătate, rămăseseră la tropice, așteptând reîntoarcerea noastră.

Pe timpul călătoriei, condiția mea fizică m-a ținut închis în cabină, cu câteva scurte excepții. Totuși nu am fost inactiv; erau multe de făcut. Trebuiau pregătite lecțiile despre viața și epistolele lui Pavel pentru următoarele cursuri. În timp ce lucram, în jurul meu, pe patul din cabină, erau împrăștiate câteva versiuni ale Noului Testament, în spaniolă și engleză.

Lucram la schița scrisorii a doua către Corinteni și ajunsesem la capitolul doi. Citeam al doilea paragraf, începând cu versetul 12, din traducerea americană din 1901: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne conduce totdeauna în triumf în Cristos…” Cuvintele m-au zguduit: ne conduce totdeauna în triumf în Cristos.

Le-am citit de mai multe ori, fără grabă, meditând, cuvânt cu cuvânt. Apoi am luat o altă traducere și am citit: „Oriunde merg, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, El face viața mea un tablou viu al triumfului în Cristos…”

Contrastul dintre acest verset și viața mea era total: calea mea părea de un obscur impenetrabil. Probabil, o ușă se închidea înaintea mea. Puterea mea fizică era în declin, astfel că viața în sine oricând putea lua sfârșit. Totuși, pentru Pavel, viața era un tablou viu al triumfului în Cristos! De aceea, inima mea s-a îndreptat spre Domnul, în rugăciune: „Doamne iubit, fii bun și fă viața mea un tablou viu al triumfului, să fiu mereu condus în triumf, în Tine!”

Răspunsul la acea rugăciune a fost uluitor. Prin glasul blând și liniștit al Duhului Sfânt, a venit întrebarea: „Vrei tu să mergi oriunde, pentru Mine?”

Oriunde?

Mă gândeam că poate Domnul secerișului îmi cerea să renunț la mica școală biblică și să merg într-o zonă uitată din Ecuador. După o clipă sau două, am spus, încet: „Da, Doamne, oriunde ai spune Tu, în Ecuador.”

„Nu am zis în Ecuador” – veni răspunsul. „Am zis oriunde.”

Nu neapărat în Ecuador? Poate nici nu în America latină? Posibil nici pe câmpul de misiune? Doar atât, oriunde? Întrebările se îmbulzeau în mintea mea, una peste alta. Multă vreme am privit întinderea vastă a Pacificului, conștient că Însuși Domnul stătea lângă mine, așteptând un răspuns. 

Apoi, în liniște și cu cea mai mare sinceritate, veni alegerea: „Da, Doamne, voi merge oriunde vei spune Tu, numai să fie viața mea totdeauna un tablou viu al triumfului în Tine.”

În timpul acelor momente sacre ale crizei aduse de tovărășia Lui, mă abandonasem Lui complet. Cine n-ar face totul, nu ar merge oriunde, nu ar fi orice a hotărât El – El, Camaradul nespus de prețios? Ar putea fi vreo altă alegere așa de minunată ca voia Lui? Ar putea fi vreun loc mai sigur decât centrul voii Sale? Nu m-a asigurat El, prin însăși prezența Lui, că gândurile Sale față de noi sunt bune, și nu rele? 

Moartea față de propriile mele planuri și dorințe era aproape încântător de plăcută. Totul fusese așezat la picioarele Lui străpunse de piroane: viața sau moartea, sănătatea sau boala, a fi prețuit sau neînțeles, succesul sau eșecul, după standardele omenești. Doar El și numai El conta.

Mi-am adus aminte de mărturia lui George Müller, când a vorbit despre momentul când a murit față de sine, față de ambițiile lui, față de laudele sau criticile oamenilor, numai pentru a putea trăi în Cristos. 

Cât timp a stat inima mea în prezența Lui, nu știu. Decizia fusese luată. Era o deschidere în fața oricărei uși, oricât ar fi părut de largă sau strâmtă, ori chiar și dacă n-ar fi fost nicio ușă. Eram încrezător că Cel Credincios era în stare să facă „mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi.” Nu putea exista încredere în sine, nici aroganța duhului, nici dispreț față de vreo cale spre care El mă putea conduce sau pentru vreo cruce pe care putea să mi-o dea.

După o inexprimabil de dulce comuniune cu Salvatorul și decizia predării totale, a apărut altceva. Era angajamentul: Oriunde! Odată cu porunca, mi-a fost acordată și asigurarea: Totdeauna condus în triumf în Cristos – totdeauna, un tablou viu al triumfului în Cristos! 

Curând după aceea, am primit o confirmare tăcută și plină de har a însărcinării divine. Unul dintre tinerii creștini din Ecuador dăduse înapoi; și-a părăsit țara natală și a plecat la New York. Nu aveam adresa lui și nici cea mai mică idee despre locul unde se afla. Tot ce puteam face era să mă rog fierbinte: „Doamne, aș vrea să-l întâlnesc pe Gonzalo și să-l aduc înapoi la Tine.” Dar cum să-l pot găsi printre milioanele de newyorkezi? Eram, practic, un invalid și, odată ajuns în oraș, a trebuit să stau în pat, în casa misionarilor. 

La câteva seri după ce aterizaserăm, eu și Charles eram în timpul rugăciunii înainte de culcare, când am auzit o bătaie în ușă – și a intrat Gonzalo! Ne-am îmbrățișat ca latino-americanii și am plâns împreună, iar o oră mai târziu, el era adus înapoi în părtășie cu Domnul. 

Totdeauna condus în triumf în Cristos – dacă… oriunde!

Viața cu acest divin Camarad devenise o aventură. Treptat, mi-am recăpătat sănătatea și am primit chemarea să lucrez într-o mică biserică, la marginea orașului Worcester, Massachusetts. Cuvântul de la Domnul a fost blând, dar provocator: „Nu te teme, pământule; bucură-te și veselește-te, căci Domnul va face lucruri mari” (Ioel 2:21). Pentru o vreme n-am văzut împlinirea acelei promisiuni, dar, într-o zi, Domnul secerișului a deschis o ușă. Era ușa stației radio WORC, pentru un program – veghea de dimineață. Apoi, ca să fie totul complet, Domnul mi-a îngăduit să absolv cursurile postuniversitare la Universitatea Clark, devenind astfel doctor în Relații internaționale.

În primele ore ale unei dimineți de ianuarie, în 1936, când afară era întuneric beznă și un frig pătrunzător, Domnul mi-a vorbit liniștit: Colegiul Wheaton. Nu mă gândisem niciodată la asta. În interior, mă abțineam să iau în considerare acest lucru, cel puțin până când mi-ar fi foarte clar că porunca venea din ceruri. De aceea, subiectul a fost lăsat în mâna Domnului. Două luni mai târziu, a venit confirmarea, bineînțeles, total nesolicitată, sub forma unei invitații din partea colegiului Wheaton, de a deveni membru al corpului profesoral. 

În ce privește „alaiul triumfător”, promisiunea din Numeri 9:20 a devenit o minunată realitate: „Și era așa: când norul rămânea câteva zile deasupra cortului, după porunca Domnului, rămâneau în corturile lor și, după porunca Domnului, porneau.”

Părtășia divină a făcut ca multe promisiuni să fie dulci și personale. Între ele sunt:

* Ieremia 29:11 „Căci Eu știu gândurile pe care le am față de voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.”

* Ioan 10:4 este o asigurare permanentă: „După ce Și-a scos toate oile, merge înaintea lor; și oile merg după El pentru că Îi cunosc glasul.”

* Naum 1:7 – deosebit de puternic în toate circumstanțele, a devenit pentru mine ca un motto în viață: „Domnul este bun, o cetate de scăpare în ziua necazului; și El îi cunoaște pe cei ce se încred în El.”

Acestea sunt câteva dintre consecințele alegerii de a accepta însărcinarea Lui expresă: oriunde și de a mă încrede în El pentru biruință. În această aventură a credinței, Dumnezeu a adus mulți prieteni: Majestatea sa Haile Selassie din Etiopia și Excelența sa doamna Chiang Kai-shek din China liberă; oameni de afaceri creștini precum Robert G. LeTourneau din Texas și Kennet S. Keyes din Florida; un cadru militar precum generalul William K. Harrison și un misionar – om de stat precum Cameron Townsend. Colegi pelerini pe această luminoasă cărare sunt foști studenți precum Ruth și Billy Graham, Ed McCully, Jim Elliot și Nate Saint, martirizați în Ecuador.

Etiopia și Macedonia, Suedia și Elveția, Iordania și Israel, Liberia și Peru, Coreea, Formosa, Japonia, Hong Kong și Australia sunt câteva dintre sferele de slujire pline de provocări spre care Domnul m-a îndrumat în acele zile aglomerate, dar fericite, de la Wheaton.

Porunca a rămas aceeași: Oriunde, împreună cu asigurarea: Totdeauna. Mereu și mereu vine aceeași întrebare: „Ești gata să mergi oriunde îți spun Eu și oricând?”

Răspunsul este tot acela și, cu voia lui Dumnezeu, va fi întotdeauna: „Da, Doamne, oriunde, oricând, așa încât viața să fie într-adevăr un marș triumfal, prin Tine.”

Oriunde … totdeauna!

Viața de părtășie cu Duhul Sfânt este cu adevărat astfel: „cărarea celui drept este ca lumina strălucitoare a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei!”

 

Concluzie

 

Viața care învinge este o realitate, nu doar o aspirație.

Secretul ei e simplu și totuși profund. Este limpede pentru inima plină de credință și ascultare, dar e de neînțeles pentru voința egoistă și efortul sinelui. Este ceva ce se obține, nu se realizează; un dar de primit, nu o realizare de câștigat. Ea vine de sus, și nu din noi înșine, este din cer și e revelată pe pământ. Viața ei răsare din moartea față de sinele nostru, și nu din faptele pe care le-am făcut.

Detaliile în experiența individuală diferă considerabil și sunt legate de personalitatea și circumstanțele acelei vieți. Dincolo de detalii, însă, tiparul vieții transformate este aproape același pentru fiecare. 

Mai întâi, e conștientizarea nevoii noastre, după cum a fost exprimată de Domnul Isus: „Dacă însetează cineva…” (Ioan 7:37). În același fel, psalmistul se ruga: „… sufletul meu însetează după Tine, trupul meu tânjește după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă. Așa Te privesc eu în locașul cel sfânt, ca să-Ți văd puterea și slava” (Psalm 63:1-2).

Apoi, este agonia sufletului, datorată acelei conștientizări. Ne aducem aminte de versetul: „Binecuvântați sunt cei flămânzi și însetați după dreptate, căci ei vor fi săturați” (Matei 5:6). Foamea și setea nu sunt experiențe fericite, dar conduc spre adevărata fericire. Răstignirea este cel mai dureros proces, iar sufletul care tânjește după plinătatea vieții în Cristos descoperă că poarta într-acolo este moartea eului. Scripturile declară limpede: „Cei ce sunt ai lui Cristos și-au răstignit carnea, împreună cu patimile și poftele ei” (Galateni 5:24). Poate părea că agonia sufletului este mai mult decât se poate îndura, dar dincolo de ea se ajunge la glorioasa realizare, descrisă în Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.”

Urmează o abandonare totală, din toată inima, fără rezerve, în brațul Mântuitorului. Ajunși să fim sătui de noi înșine și de păcat, ascultăm de porunca clară din Romani 6:13: „… dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum erați; și dați lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe niște unelte ale dreptății.” Astfel, Romani 12:1-2 devine pentru noi un cuvânt viu: „Vă îndemn, deci, fraților, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înțeleaptă. Și nu vă conformați veacului acestuia, ci fiți transformați, prin înnoirea minții voastre, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și desăvârșită” (București 2001).

Viața, totuși, nu se obține doar tânjind după o viață mai bună și zăbovind la cruce. Trebuie să existe o însușire, prin credință, a Duhului Sfânt, pentru a umple viața cu prezența Domnului Isus. Aceasta se obține prin credință, și nu prin fapte. Scriptura întreabă: „Iată numai ce voiesc să știu de la voi: prin faptele Legii ați primit voi Duhul, ori prin auzirea credinței?” (Galateni 3:2). După cum mântuirea este prin credință, tot așa este și viața transformată. După cum L-am primit pe Domnul Isus, prin credință, ca Mântuitor, tot așa, prin simplă credință, primim plinătatea Duhului Sfânt. După cum L-am văzut pe Domnul ca purtător al păcatelor noastre, tot așa vedem că Duhul Sfânt este purtătorul poverilor noastre. După cum L-am văzut pe Mântuitorul nostru ca plată pentru păcatele noastre din trecut, vedem în Duhul Sfânt puterea biruitoare asupra păcatelor noastre din prezent. Mântuitorul este ispășitorul nostru, Duhul Sfânt este avocatul nostru. Prin mântuire primim o viață nouă, prin Duhul Sfânt aflăm viața din belșug. În fiecare caz, dobândirea este prin credință și numai prin credință, indiferent ce am simți noi.

După însușire, vine rămânerea, prin credință, în Cristos. Oare nu a spus El: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce rod, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă, căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15)? A rămâne înseamnă a asculta de voia Lui. 

1 Ioan 3:24: „Cine păzește poruncile Lui, rămâne în El și El în el. Și cunoaștem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat.”

Rămânerea nu înseamnă nici efort, nici luptă – a învățat Hudson Taylor – ci odihnă în Cel Credincios și, implicit, ascultare de El. Viața predată, care rămâne în El, este o viață de continuă predare.

Viața transformată este una de abundență. Mântuitorul a promis „râuri de apă vie” care să curgă din viața umplută de Duhul (Ioan 7:38). Există resurse pentru o viață mai abundentă (Ioan 10:10). Și acea viață este într-adevăr o continuă aventură, căci ea descoperă minunata realitate din Ioan 10:4: „După ce și-a scos toate oile, merge înaintea lor; și oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.” Cine știe unde ne va conduce El și ce va spune El? Urechea sensibilă e gata să audă vocea Lui și inima stă «pe vârfuri», ca să vadă ce va face în continuare Cel Vrednic de a fi iubit. 

Iar viața aceasta poate fi și a ta, și a mea!

V. Raymond Edman – autorul cărții „They Found The Secret: Twenty transformed lives that reveal a touch of eternity”