„Din cauza tăriei lui, eu Te voi aștepta pe Tine; căci Dumnezeu este protecția mea… O, Tăria mea, Ție îți voi cânta; căci Dumnezeu este adăpostul meu și Dumnezeul îndurării mele.” (Psalmul 59:9,17, KJV)
Există o asemănare evidentă între aceste două versete, chiar și în traducerea noastră King James, și cu atât mai evident în ebraică. Observați că în primul verset cuvintele „din cauza” sunt o adăugare a traducătorilor noștri, deoarece nu au știut exact cum să traducă cuvintele așa cum se prezentau ele. „Puterea lui, eu Te voi aștepta pe Tine” este, desigur, un nonsens. Dar o foarte mică modificare a unei singure litere, care se bucură de aprobarea câtorva autorități în domeniu, modificare făcută atât în manuscrise, cât și în traduceri, oferă un înțeles nimerit și frumos și aduce cele două versete la o asemănare verbală totală. Să presupunem că citim „tăria mea”, în loc de „tăria lui”. Schimbarea face doar puțin mai scurt piciorul unei litere și, după cum sesizați, prin aceasta obținem aceleași expresii în ambele versete. Putem deci citi cele două texte astfel: „Pe Tine, Tăria mea, Te voi aștepta … Ție, Tăria mea, Îți voi cânta.”
Ele sunt, cuvânt cu cuvânt, asemănătoare, cu diferența semnificativă că, într-unul, așteptarea trece în cântare, iar în celălalt, așteptarea tăcută erupe în muzică de laudă. În aceste două verbe – a aștepta și a cânta – literele, în ebraică, sunt identice, cu excepția uneia singure, întărind astfel impresia de asemănare și, în același timp, accentuând, cu artă poetică, pe cea de deosebire. Asemănarea se extinde în mod evident și la a doua jumătate a fiecărui verset, unde motivul pentru așteptare și, deopotrivă, pentru laudă este același – „căci Dumnezeu este adăpostul meu” –, cu variația grăitoare ce urmează și care arată că la baza cântării se află nu doar ideea că „Dumnezeu este adăpostul meu”, ci și aceea că El este „Dumnezeul îndurării mele”.
Aceste două versete paralele sunt, deci, un fel de refren, apărând la încheierea fiecărei diviziuni a psalmului. Iar dacă examinăm structura lui și ideea generală, vom vedea că primul verset stă la capătul unei imagini a necazului și primejdiei psalmistului și face tranziția spre al doilea, care este, în principal, o rugăciune pentru eliberare și se termină cu refrenul modificat și lărgit, după cum am arătat.
Explicația de la începutul psalmului ne arată că el datează din perioada timpurie a persecuției lui David de către Saul, când persecutorii stăteau la pândă ca să-i ia viața (vezi versetul 3) și el a fugit noaptea din cetate. Ceea ce face probabilă această datare este o anumită asemănare între împrejurări și o parte din imaginea dușmanilor lui. Dacă așa este, atunci acesta este unul dintre cei mai vechi psalmi ai lui David și este interesant întrucât prezintă credința și curajul lui, chiar de la prima apariție a primejdiei. Dar indiferent dacă așa este sau nu, avem aici glasul unui suflet devotat aflat într-o suferință cumplită și ar fi bine să învățăm lecția îndoitei lui declarații.
Omul, copleșit de nenorocire, își caută refugiu la Dumnezeu. „Pe Tine, Tăria mea, Te voi aștepta, căci Dumnezeu este adăpostul meu” (v. 9, KJV). Apoi, datorită așteptării, starea lui de spirit și sentimentele lui se schimbă, chiar dacă împrejurările exterioare sunt aceleași. El începe cu: „Dumnezeule, scapă-mă de vrăjmașii mei… căci iată-i că stau la pândă ca să-mi ia viața” (v. 1 și 3), trece prin: „Tăria mea, pe Tine Te voi aștepta” (v. 9) și sfârșește cu „Tăria mea, Ție îți voi cânta” (v. 17a, KJV). Putem deci să ne punem observațiile în două grupe și să ne ocupăm puțin de aceste două aspecte: așteptarea după Dumnezeu și schimbarea așteptării în laudă.
În legătură cu primul – așteptarea după Dumnezeu – trebuie să notez că expresia de aici „voi aștepta” (KJV) este întrucâtva remarcabilă. Mai exact, ea înseamnă „Voi privi la Tine”. Este un verb care, în general, se folosește nu referitor la faptul că noi privim în sus, la El, ci referitor la faptul că El privește în jos, la noi. Descrie acțiunea unui păstor care își păzește turma, a unei santinele care păzește o cetate, a unor străjeri care așteaptă dimineața etc. Folosind această expresie, psalmistul parcă ar spune că sunt două feluri de a privi: Dumnezeu privind la mine și eu privind la Dumnezeu. Eu privesc la El ca să mă binecuvânteze; El privește în jos, la mine, ca să îmi poarte de grijă. El mă păzește, iar eu stau plin de așteptare înaintea Lui, întocmai cum cineva dintr-o cetate asediată stă pe metereze și privește cu nerăbdare de-a lungul câmpiei pentru a observa sosirea ajutoarelor mult așteptate. Dumnezeu „așteaptă să se milostivească” (Isaia 30:18) – minunate cuvinte, descriind așteptarea de către El a timpului și a căilor potrivite de a ne binecuvânta, precum și grija răbdătoare pe care o manifestă față de duhul nostru nesupus și nepăsător. Am face bine să învățăm din atitudinea Lui plină de dăruire și, în ce ne privește, să așteptăm după El, ca să fim ajutați. Căci aceste două lucruri – veghea și răbdarea – reprezintă elementele principale ale gândului Scripturii referitor la așteptarea după Dumnezeu. Dați-mi voie ca, în câteva cuvinte, să întăresc fiecare dintre acestea două.
Nu există speranță în ajutorul lui Dumnezeu și nu există ajutor din partea lui Dumnezeu fără o așteptare veghetoare din partea noastră. Dacă nu primim putere și adăpost de la El, aceasta este din cauză că nu suntem cu ochii în patru în așteptarea lor. Mult ajutor oferit din cer trece pe lângă noi, pentru că nu stăm pe turnul nostru de veghe pentru a surprinde în depărtare semnele venirii lui și pentru a-i deschide larg poarta inimii noastre ca să intre. Cine nu se așteaptă la niciun ajutor nici nu va primi; cel ale cărui așteptări nu-l fac să fie vigilent va primi foarte puțin. Soldații unei garnizoane încercuite, care știu că forțele de sprijin sunt pe drum, își încordează cu putere ochii pentru a surprinde prima strălucire a razelor de soare pe sulițele acestora în marșul lor prin trecătoare. Cât de diferite de veghea încordată sunt anticiparea apatică și privirea ocazională, caracterizate mai mult de neîncredere decât de speranță, cu care ne întoarcem spre cer în vreme de nevoie! Nu e de mirare că experimentăm așa de puțin faptul că Dumnezeu este „tăria” noastră și „adăpostul” nostru, când doar parțial credem că El este și prea puțin ne așteptăm că va și fi toate acestea pentru noi. Vechiul și cunoscutul proverb spune: „Cei ce sunt atenți la providență nu vor duce niciodată lipsă de o providență care să vegheze asupra lor” și îl putem reformula altfel: „Cei care nu sunt atenți la providență nu vor avea niciodată o providență care să vegheze asupra lor.” Dacă nu pui afară vasele pentru colectarea apei atunci când plouă, nu vei avea apă. Dacă nu ești atent ca să-L vezi pe Dumnezeu venind în ajutorul tău, grija lui Dumnezeu de a-ți arăta îndurare nu-ți va fi de niciun folos. Așteptarea Lui nu este un substituent pentru așteptarea noastră, ci, pentru că El așteaptă, și noi trebuie să așteptăm. Noi spunem: Ne așteptăm ca El să ne mângâie și să ne ajute. Ei bine, stăm noi, cum ar veni, pe vârfuri, ridicându-ne mâinile goale, pentru a ajunge mai aproape de darurile pe care le așteptăm? Sunt ochii noștri îndreptați necurmat spre Domnul (vezi Psalmul 25:15)? Suntem noi absorbiți de darurile Lui, cercetându-le cu înflăcărare, așa cum face un căutător de aur cu cuarțul din vasul lui, pentru a detecta fiecare bucățică strălucitoare din prețiosul metal? Mergem noi la lucru și la lupta noastră zilnică cu așteptarea plină de încredere că Domnul va veni cu siguranță când ne vom afla într-o mare nevoie și-i va împrăștia pe vrăjmașii noștri? Suntem noi cu ochii în patru pentru a vedea ajutorul despre care știm că va veni, temându-ne ca nu cumva el să treacă pe lângă noi neobservat și, asemenea porumbelului din corabie, negăsind niciun loc de reazem în inimile noastre scufundate într-un potop de necazuri, să fie nevoit să se întoarcă la adăpostul liniștit de unde a venit în misiunea lui eșuată? Vai, câți mesageri blânzi ai lui Dumnezeu zboară în jurul inimilor noastre, căutând un adăpost în ele! Nu sunt recunoscuți și nu sunt primiți, pentru că nu i-am așteptat. La ce folosește că o mână puternică de pe stâncă aruncă funia de salvare înspre cei naufragiați, dacă niciun ochi de pe punte nu este în așteptarea ei? Ea atârnă acolo, inutilă și nevăzută, și apoi cade în mare, iar sufletele de la bordul navei se scufundă. Noi înșine suntem de vină – și, în bună măsură, greșim neașteptând venirea ajutorului lui Dumnezeu – dacă suntem copleșiți de sarcini, de greutăți sau de întristările vieții. Ne mirăm că suntem lăsați să ne ducem singuri luptele. Dar oare așa e? Nu e vorba mai degrabă de faptul că, în timp ce ajutorul lui Dumnezeu se grăbește să ne vină alături, noi nu ne deschidem ochii să-l vedem și nici inimile ca să-l primim? Dacă trecem prin lume cu mâinile atârnând neputincioase în jos, în loc să le înălțăm spre cer, sau fiind plini de nimicurile și zbenguielile prezentului, așa cum se întâmplă cu mulți dintre noi, de ce să ne mirăm dacă darurile cerești de putere nu ajung în posesia noastră? Acea atitudine de așteptare veghetoare este minunat descrisă în cuvintele expresive ale unui alt psalm: „Sufletul meu așteaptă pe Domnul mai mult decât cei care așteaptă dimineața, da, mai mult decât cei care așteaptă dimineața” (Psalmul 130:6, KJV). Ce imagine este aceasta! Gândiți-vă la bolnavul care nu poate dormi, învârtindu-se agitat noaptea întreagă în patul lui răvășit, sfâșiat de durerea pe care întunericul o face și mai greu de suportat. Ochii lui îngreuiați se înalță des spre fereastră ca să vadă dacă zorii nu au început să lase pe ea o lumină slabă. O, cum geme el: „Dea Dumnezeu să vină dimineața!” Sau închipuiți-vă un om neînarmat și singur, care înnoptează în pădure. Aude în jurul lui cum fiarele urlă, țipă, zbiară, în timp ce focul pe care l-a făcut se stinge și el știe că viața lui depinde de venirea cât mai curând a zorilor. Cu o și mai mare nerăbdare ar trebui noi să-L așteptăm pe Dumnezeu, a cărui venire reprezintă o dimineață mai bună pentru duhul nostru bolnav și lipsit de apărare. Dacă nu așa căutăm ajutorul Lui, nu trebuie să fim surprinși că nu-l obținem. Nu este nicio promisiune (și nicio probabilitate), că ajutorul va veni în somn la oameni care nici nu-l doresc, nici nu-l așteaptă. Iar o asemenea așteptare veghetoare este însoțită de răbdare. Nu este nicio nerăbdare în ea, ci tocmai opusul. „Dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare” (Romani 8:25). Dacă știm că El va veni în mod sigur, atunci, chiar dacă zăbovește, putem să-L așteptăm. Măsura încrederii noastre este întotdeauna măsura răbdării noastre. Fiind siguri că El este necurmat „în mijlocul” Sionului, putem fi siguri că, la vremea potrivită, Se va arăta cu o putere eliberatoare, ajutându-l „în revărsatul zorilor” (vezi Psalmul 46:5). Așadar, așteptarea înseamnă veghere și răbdare, ambele avându-și rădăcina în încredere.
De asemenea, ne este prezentată aici nu doar natura, ci și obiectul acestei așteptări. „ Pe Tine, Tăria mea, Te voi aștepta, căci Dumnezeu este adăpostul meu.”
Obiectul înspre care este îndreptată așteptarea, precum și temeiul pe care stă ea sunt arătate în aceste două nume date lui Dumnezeu aici. Numele Domnului este tărie, de aceea Îl voi aștepta pe El cu încrederea că voi primi din puterea Lui. Domnul este „adăpostul” meu, de aceea Îl aștept pe El cu încrederea că voi fi în siguranță. Un nume se referă la starea noastră de slăbiciune și incompetență pentru sarcinile pe care le avem de îndeplinit și arată spre Dumnezeu care toarnă putere în noi. Celălalt arată spre expunerea noastră la primejdii și dușmani și, de asemenea, arată spre Dumnezeu care ne înconjoară cu protecția Lui. Cuvântul tradus prin „adăpost” înseamnă, literal, „o fortăreață înaltă” și este același cuvânt care încheie fermecătoarea enumerare de nume ale Dumnezeului izbăvitor al psalmistului, pe care el ne-o dă când jură să-L iubească pe Iehova, care este Stânca, Cetățuia și Izbăvitorul lui; pe Dumnezeul lui în care se încrede și care este Scutul, Tăria care îl scapă și Turnul lui înalt. Primul nume vorbește despre locuirea lui în noi și despre puterea Lui făcută desăvârșită în slăbiciunea noastră; al doilea vorbește despre locuirea noastră în Dumnezeu și despre adăpostul pe care îl găsim în El. „Numele Domnului este un turn tare; cel drept fuge în el și stă la adăpost” (Proverbe 18:10). Întocmai cum o armată depășită numeric și care nu este în stare să lupte cu succes în loc deschis împotriva dușmanului se refugiază la adăpostul unei fortărețe de pe înălțime, ridică podul de acces și, astfel, nu poate fi atinsă de nimic ce nu are aripi, la fel și acest om, presat puternic de dușmanii lui, aleargă la Dumnezeu pentru adăpost și se simte în siguranță în spatele acestor ziduri puternice.
Acesta este Dumnezeul pe care Îl așteptăm noi. Recunoașterea caracterului Său puternic și gata de a ajuta este singurul lucru care va trezi încrederea noastră plină de așteptări, iar caracterul Lui astfel recunoscut este singurul lucru pe care încrederea noastră îl poate înțelege corect. Încrede-te în ce este El și încrede-te în El datorită a ceea ce este, iar credința ta să se apuce de Însuși Dumnezeul cel viu, și de nimic altceva pe lângă El.
Dar a-L aștepta pe Dumnezeu nu înseamnă doar recunoașterea caracterului Său, așa cum ne este revelat, ci implică și actul de a apuca, pentru noi înșine, puterea și binecuvântarea acelui caracter. „Tăria mea, adăpostul meu” spune psalmistul. Deci gândește-te la ceea ce este El și crede că El este acel lucru pentru tine, altfel nu poate fi o adevărată așteptare după El. Fă ca Dumnezeu să fie al tău revendicând partea ta din puterea Lui, căutându-ți refugiul în acel locaș puternic. Nu putem să-L așteptăm pe Dumnezeu în mulțime, ci fiecare în parte trebuie să spună: „Tăria mea și adăpostul meu.”
Acum să ne îndreptăm atenția spre al doilea verset al celor două texte ale noastre: „O, Tăria mea, Ție îți voi cânta; căci Dumnezeu este adăpostul meu și Dumnezeul îndurării mele.”
Aici surprindem așteptarea și vegherea tocmai în acțiunea de trecere la posesiune și laudă. Căci, rețineți, aspectul lucrurilor nu s-a schimbat câtuși de puțin între primul verset al textului nostru și ultimul. Și acum dușmanii sunt pretutindeni în jurul lui David; ei „urlă ca niște câini și dau ocol cetății” (v.6). Răul care îl amenința și-l făcea să fie trist persistă, nemicșorându-se câtuși de puțin. Atunci ce s-a schimbat? David s-a schimbat. Și cum s-a schimbat? Așteptarea lui după Dumnezeu a început să lucreze o schimbare interioară și el s-a ridicat – cum ar veni – din adâncimile întristării lui și a ajuns la lumină. Așa este întotdeauna, prietenii mei! Înainte de a se produce o eliberare în realitatea exterioară are loc o eliberare în duh. Dacă așteptarea noastră răbdătoare va aduce, și cu siguranță va aduce, la vremea potrivită, un răspuns sub forma îndepărtării primejdiei și a ușurării întristării, ea va aduce mai întâi răspunsul mai bun: „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere”, pentru a ne păzi inima și mintea. Aceasta este cea mai înaltă binecuvântare pe care trebuie să o căutăm în așteptarea noastră după Dumnezeu și aceasta este binecuvântarea pe care o primim de îndată ce începem să-L așteptăm pe El. Eliberarea exterioară poate zăbovi, dar întotdeauna înaintea ei, ca un vestitor al apropierii ei, vin sentimentul poverii ușurate și calmul unei inimi întărite. Se poate că mai durează până vor apărea zorii, dar chiar și în timp ce întunericul persistă, o adiere slabă începe să miște frunzele nemișcate – promisiunea zorilor – și primele triluri ale păsărilor pe jumătate trezite alcătuiesc preludiul întregului cor care va saluta răsăritul soarelui.
Cred că este frumos să vedem cum, pe întinderea acestui mic psalm, cântărețul s-a limpezit – să zicem așa – și, cântând, a scăpat de fricile lui. Șuvoiul gândirii lui, asemenea unui râu de munte, tulbure la început, s-a limpezit și a devenit scânteietor. Tot tremurul și toată agitația au dispărut, numai pentru că, preț de câteva minute, și-a ținut gândurile îndreptate spre Dumnezeu și dragostea Lui. Primele rânduri de construcție ale acestui psalm, asemenea celor ale unei mari clădiri, sunt puse jos în adânc, în întuneric, dar coronamentul strălucitor este sus, în lumina soarelui, iar gloria luminoasă a lui Dumnezeu se reflectă intens din punctul cel mai înalt. Cine începe cu: „Izbăvește-mă!… Pe Tine Te voi aștepta” va trece foarte repede, chiar înainte de sosirea izbăvirii exterioare, la: „O, Tăria mea, Ție îți voi cânta!” Fiecare cântare a unei încrederi reale, chiar dacă s-ar putea să înceapă în gamă minoră, va sfârși într-o cascadă de bucurie triumfătoare. Știm că nicio rugăciune nu ar trebui să vină cu cereri fără a începe cu mulțumiri și, binecuvântat să fie Dumnezeu, nicio rugăciune nu ar trebui să prezinte cereri fără a sfârși cu mulțumiri. Așadar, toate strigătele noastre de durere, orice recunoaștere de către noi a slăbiciunii și a nevoii și toate implorările noastre tânguitoare ar trebui intercalate, să spunem așa, între două straturi de gânduri mai luminoase și mai vesele, asemenea rocii opace între două filoane de aur. Rugăciunea care începe cu mulțumire și trece apoi în așteptare, chiar și atunci când e rostită în mijlocul întristării și al unei strâmtorări cumplite, va sfârși întotdeauna în mulțumire, triumf și laudă.
Dacă privim acest al doilea verset al textului nostru ca pe o expresie a sentimentelor psalmistului în momentul când a fost rostit, atunci vedem în el o ilustrare frumoasă a rezultatului așteptării cu credincioșie, și anume transformarea plângerii în laudă. Dacă îl privim mai degrabă ca pe o expresie a încrederii psalmistului – „Tot Îl voi lăuda, pentru ajutorul Feței Sale” (Psalmul 42:5, KJV), vedem în el o ilustrare a puterii așteptării răbdătoare, care luminează nădejdea sigură a eliberării și aduce vara în toiul iernii. Ca hotărâre sau ca profeție, aceasta este deopotrivă o mărturie a răsplății bogate a așteptării în liniște a mântuirii de la Domnul.
În oricare dintre cele două folosiri ale cuvintelor, asemănarea lor aproape exactă cu a celor din versetul anterior este mai mult decât un simplu ornament poetic sau parte din forma artistică a psalmului. Ea ne învață o lecție valoroasă: cântarea eliberării împlinite, fie pe pământ, fie în bucuria finală din cer nu va fi decât o repetare mai dulce și mai bogată a strigătului care s-a ridicat, în necaz, din inimile noastre care au așteptat. Obiectul spre care ne vom îndrepta cu mulțumire este Cel spre care ne-am îndreptat cu rugăciunile noastre. Va fi aceeași întoarcere a sufletului spre El; numai că, în loc de așteptarea plină de tânjire din privirea noastră, bucuria își va aprinde lămpile în ochii noștri și mulțumirea va iradia de pe fețele noastre când ne vom întoarce spre lumina Lui. Îl vom privi pe El ca odinioară și-L vom numi cum obișnuiam să-L numim când ne aflam în neputință și în luptă: „tăria” noastră, „adăpostul nostru”. Dar cât de diferite sunt simțămintele cu care sufletul eliberat Îl numește așa pe Dumnezeu față de cele cu care inima întristată încerca să se agațe de mângâierea din acele nume! Atunci, realitatea lor era o chestiune de credință, adeseori greu de ținut strâns. Acum este o chestiune de amintire și experiență. „Te-am numit tăria mea când eram plin de slăbiciune; am încercat să cred că Tu erai adăpostul meu când eram plin de frică; Te-am imaginat ca pe o fortăreață a mea când eram înconjurat de dușmani. Acum Te cunosc drept Cel despre care atunci credeam că ești. După cum Te-am așteptat atunci ca să fii îndurător, Te laud acum că ai fost mai îndurător decât am sperat.” Binecuvântați sunt cei pentru care cele mai înalte așteptări ale lor au fost mai mici decât aducerile aminte pline de recunoștință și experiențele lor bogate și care pot să folosească, în cântările lor de laudă, numele cu care L-au chemat pe Dumnezeu și să-și dea seama că nu au cunoscut nici jumătate din profunzimea, dulceața sau puterea acelor nume.
Dar lauda nu înseamnă doar așteptare transformată. Experiența nu doar a adâncit concepția despre semnificația numelui lui Dumnezeu, ci a adăugat un nume nou. Strigătul nevoiașului era îndreptat spre Dumnezeu, tăria și adăpostul lui; cântarea celui scăpat este îndreptată spre Dumnezeul care este și Dumnezeul îndurării lui. Experiențele vieții au adus și mai mult la lumină dragostea și compasiunea gingașă ale lui Dumnezeu. Cât timp au ținut necazurile, era greu de crezut că Dumnezeu era suficient de puternic ca să ne ajute să le facem față și să ne păstreze în siguranță în mijlocul lor; era chiar mai greu să ne gândim că ele veneau de la El; era cel mai greu să credem că ele veneau din dragostea Lui. Dar după ce necazurile au trecut și scopul lor ne este mai clar, și după ce vom intra în posesia rezultatelor lor, manifestate în greutatea de slavă pe care ele au lucrat-o pentru noi, vom putea să privim înapoi și să le vedem pe toate drept îndurări ale Dumnezeului îndurării noastre, întocmai ca atunci când un om privește de pe vârful muntelui în jos, la ceața și norii prin care a trecut, și-i vede alungați de lumina soarelui care strălucește asupra lor din înălțime. Zona aceea încețoșată și umedă prin care s-a luptat să treacă este luminată de o frumusețe strălucitoare; privirea în urmă confirmă și întrece tot ceea ce credința a deslușit vag și a considerat a fi greu de crezut. Fraților, în timp ce luptăm aici, să spunem: „Pe Tine Te voi aștepta”, și atunci dincolo, cu o cunoaștere mai profundă a dragostei care a fost prezentă în toate necazurile noastre, vom putea cânta, în mijlocul marilor și nemeritatelor favoruri ale cerului, Celui care a fost tăria noastră în slăbiciunea pământească, adăpostul nostru în primejdiile pământești și care este veșnic „Dumnezeul îndurării noastre”.
