Nu e de mirare că ţara care a dat lumii cafea şi ceai instant este cea care oferă creştinismul instant. Chiar dacă aceste două băuturi nu au fost realmente inventate în Statele Unite, este cert că aici şi-au primit elanul publicitar care le-a făcut cunoscute aproape în toată lumea civilizată. Şi nu se poate nega faptul că fundamentalismul american a fost cel care le-a adus bisericilor evanghelice creştinismul instant.
Ignorând pentru moment romano-catolicismul şi liberalismul sub diferitele lor deghizări, şi concentrându-ne atenţia asupra marelui trup al creştinilor evanghelici, vedem imediat cât de profund a suferit religia lui Hristos în casa prietenilor ei. Talentul americanilor de a face lucrurile repede şi uşor, cu puţină preocupare pentru calitate sau performanţă, a dat naştere unui virus care a infectat întreaga biserică evanghelică din Statele Unite şi pe care, prin literatura noastră, evangheliştii şi misionarii noştri l-au răspândit pretutindeni în lume.
Creştinismul instant a apărut odată cu epoca maşinăriilor. Oamenii au inventat maşinăriile cu două scopuri. Au vrut să-şi facă munca importantă mai repede şi mai uşor decât ar fi făcut-o manual şi au vrut să termine lucrul pentru ca astfel, să-şi dedice timpul preocupărilor mai pe gustul lor, cum ar fi să hoinărească sau să se bucure de plăcerile lumii. Creştinismul instant slujeşte acum aceluiaşi scop în religie. Se dispensează de trecut, garantează viitorul şi îl eliberează pe creştin pentru a-şi urma poftele mai rafinate ale firii pământeşti cu un cuget curat şi cu un minim de restricţii.
Prin „creştinism instant” mă refer la felul de creştinism care se găseşte aproape pretutindeni în cercurile evanghelice şi care ia naştere din noţiunea că ne putem achita de obligaţia noastră totală faţă de sufletele noastre printr-un singur act de credință sau, cel mult prin două, şi apoi să fim uşuraţi de toată neliniştea cu privire la starea noastră spirituală. Suntem sfinţi prin chemare, continuă să ne spună învăţătorii noştri, şi ni se permite să deducem de aici că nu există niciun motiv pentru care să căutăm să fim sfinţi prin caracter. Aici este prezentă o chestiune automată, odată-pentru-totdeauna, care este în dezacord total cu credinţa din Noul Testament.
În această eroare, ca în toate celelalte, există o anumită măsură de adevăr imperfect înţeles. Este adevărat că adesea convertirea la Hristos poate fi şi este bruscă. Acolo unde povara de păcat a fost grea, simţământul iertării este de obicei clar şi plin de bucurie. Desfătarea experimentată în iertare este egală cu gradul de dezgust moral simţit în pocăinţă. Adevăratul creştin L-a întâlnit pe Dumnezeu. El ştie că are viaţă veşnică şi este foarte probabil ca el să ştie când şi unde a primit-o. De asemenea, aceia care au fost umpluţi cu Duhul Sfânt ulterior regenerării lor au o experienţă precisă de umplere. Duhul Se face de cunoscut singur, şi inimii înnoite nu-i este deloc greu să identifice prezenţa Sa atunci când inundă sufletul.
Însă necazul este că noi tindem să ne punem încrederea în experienţele noastre şi, drept consecinţă, interpretăm greşit Noul Testament. Suntem permanent îndemnaţi să luăm decizia, să rezolvăm problema acum, să ne ocupăm de toată această chestiune odată pentru totdeauna — şi aceia care ne îndeamnă au dreptate s-o facă. Există decizii care pot fi luate şi ar trebui luate odată pentru totdeauna. Există chestiuni personale care pot fi rezolvate instantaneu printr-un act hotărât de voinţă ca răspuns la o credinţă fundamentată pe Biblie. Nimeni n-ar vrea să tăgăduiască lucrul acesta; cu siguranţă, eu nu.
Întrebarea care ne stă înainte este: Mai exact, cât se poate realiza prin acel singur act de credinţă? Cât mai rămâne de făcut şi cât de departe ne poate duce o singură decizie?
Creştinismul instant tinde să facă în aşa fel încât actul de credinţă să fie definitiv, final şi astfel, înăbuşeşte dorinţa de înaintare spirituală. Nu înţelege adevărata natură a vieţii creştine, care nu este statică, ci dinamică şi extensibilă. Neglijează faptul că noul creştin este un organism viu, aşa cum este şi un prunc abia născut, şi că are nevoie de hrană şi exerciţii pentru a avea o creştere normală. Nu ia în considerare faptul că actul de credinţă în Hristos iniţiază o relaţie personală între două fiinţe morale inteligente — Dumnezeu şi omul reconciliat — și o singură întâlnire între Dumnezeu și creatura făcută după chipul Lui nu ar putea fi vreodată suficientă pentru a stabili o prietenie intimă între ei.
Prin încercarea de a îngrămădi întreaga mântuire într-o singură experiență sau în două, adepţii creştinismului instant desconsideră legea dezvoltării care străbate întreaga natură. Ei ignoră efectele sfinţitoare ale suferinţei, ale purtării crucii şi ale ascultării practice. Neglijează nevoia de instruire spirituală, necesitatea de a forma obiceiuri religioase corecte şi nevoia de a lupta împotriva lumii, a diavolului şi a firii pământeşti.
Preocuparea exagerată cu actul iniţial de credinţă a creat în unii oameni o psihologie a mulţumirii de sine, sau cel puţin a non-aşteptării. Multora le-a insuflat o stare de dezamăgire faţă de credinţa creştină. Dumnezeu pare prea departe, lumea este prea aproape, iar firea pământească prea puternică pentru a ne împotrivi ei. Alţii se bucură să accepte siguranţa fericirii automate. Îi despovărează de nevoia de a veghea, de a lupta şi de a se ruga şi îi eliberează pentru a se bucura de această lume în timp ce o aşteaptă pe următoarea.
Creştinismul instant este ortodoxia secolului al XX-lea. Mă întreb dacă omul care a scris Filipeni 3:7-16 l-ar recunoaşte ca fiind credinţa pentru care a murit într-un final. Mă tem că nu l-ar recunoaşte.
A.W.Tozer – „Creștinul acela incredibil”
