Vă prezentăm un capitol din cartea „Creștinul întronat” scrisă de F.J. Huegel, care va apărea în curând la editura noastră.

Acest capitol, intitulat „Pericolele vieții întronate”, este cât se poate de provocator pentru cei care vor să audă ce zice bisericilor Duhul.

––––––––––––––

În viața creștină nu există nicio poziție lipsită de pericole, nici chiar în viața întronată. De fapt, împreună cu înălțarea pe care o aduce o astfel de poziție vin și ispite mai subtile și mai cumplite. Satan aruncă în joc mașinațiuni menite să-i amăgească și să-i tragă în jos pe cei care șed în locurile cerești împreună cu Cristos, căci ei îi stârnesc mânia și provoacă amarnica lui ostilitate.

Încă o dată, Israel, intrat în Țara Promisă, reprezintă o imagine din care putem învăța cele mai profunde lecții. Lupta adevărată a început numai după trecerea Iordanului. La fel este și în cazul creștinilor. Așa cum erau israeliții în timp ce încă rătăceau în pustie, la fel este și creștinul înainte de a se socoti mort față de păcat: este prea preocupat de el însuși – „carnea” deține controlul – ca să poată fi o mare amenințare pentru vrăjmaș. Dușmanul dormitează. Atâta timp cât lumea și carnea dețin controlul, diavolul nu are de ce să-și facă prea multe griji. Autoritatea lui nu este contestată în vreun mod decisiv.

Când însă un credincios a ajuns să se bucure, prin credință, de privilegiile și prerogativele rezultate din puterea învierii Răscumpărătorului și implementează drepturile de la Tron ale Domnului său, aceasta reprezintă o mare amenințare la adresa „dumnezeului acestui veac” și a oștirilor de duhuri rele din locurile cerești, aliate cu el. Cum tremură acestea în fața credinciosului care exercită puterea Tronului, care vede în profunzime lucrările ascunse ale „puterilor întunericului” și care are ca obiectiv suprem al slujirii lui (el poate fi un credincios umil, fără nicio funcție ecleziastică) răsturnarea stăpânirii prințului acestei lumi, ca Isus Cristos, Domnul, să poată domni! Acesta nu este un aspect al credinței creștine care se bucură de popularitate; el provoacă împotrivire în mulți care poartă Numele lui Cristos, care poate Îl urmează cu adevărat pe Domnul și arată caracterul Lui plin de dragoste printr-o trăire creștină loială. Sunt nenumărați astfel de creștini, și slăvit să fie Dumnezeu pentru fiecare dintre ei. Dar astăzi este nevoie de soldați. Este necesar un război asemenea celui pe care l-a purtat Israel în Canaan – numai că acum războiul e în locurile cerești, cu arme care nu sunt carnale, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu pentru dărâmarea întăriturilor lui Satan. Un șuvoi de amăgire satanică s-a revărsat asupra lumii. Cu asemenea lucruri cum se întâmplă în zilele noastre, când nelegiuirea a atins o înălțime – sau mai bine spus, o adâncime – îngrozitoare, sadică a nerușinării, față de care nebunia Sodomei arată ca o joacă de copii, Biserica are nevoie de „trupe de comando” care să lovească acolo unde vrăjmașul se așteaptă cel mai puțin și care să facă incursiuni feroce în punctele cele mai strategice ale teritoriului vrăjmașului. Astăzi este nevoie de creștini de genul lui Pavel, care sunt conștienți că adevărata luptă este înainte de toate cu „puterile întunericului”, mult prea adesea strecurate chiar în întărituri care se pretind a fi avanposturi ale Bisericii.

„Forțele de comando” nu se fac peste noapte, nici soldații căliți ai Bisericii. Nu există instruire mai bună ca lupta. Dacă vrem să învățăm să folosim armele pe care ni le pune la dispoziție faptul de a fi părtași la autoritatea Tronului, trebuie să fim gata de a fi conduși de Căpetenia mântuirii noastre în focul luptei. „Mi s-a deschis aici o ușă mare și largă și sunt mulți potrivnici”, a scris Pavel corintenilor (1 Corinteni 16:9). El nu a spus dar, ci a spus și. Nu a scăzut, ci a adăugat. Adversarii sunt, într-un sens, parte din binecuvântare. Binecuvântarea se va mări foarte mult datorită lor. Prezența lor ne determină să ne îmbrăcăm cu toată armura lui Dumnezeu, așa cum o găsim în Efeseni 6, și ne obligă să fim atenți să nu lipsească nicio parte a ei. Prezența lor este școala în care suntem instruiți în vederea mai multor bătălii strategice pe care va trebui să le obținem în viitor.

Chiar și înfrângerile pot fi transformate în beneficii excelente. Vedem unde ne-a înșelat diavolul și ne întărim apărarea în acel punct. Lecția învățată ne ajută să ne folosim armele cu mai mare folos. Devenim mai veghetori. Obținem o cunoaștere mai profundă a strategiei vrăjmașului. Un os rupt, după ce s-a vindecat, devine mai tare chiar în punctul unde a fost rupt. Devenim mai conștienți de slăbiciunea noastră („Despărțiți de Mine nu puteți face nimic”) fără invincibilul nostru Domn. Învățăm că cea mai mică măsură de „viață a cărnii” lăsată necrucificată va face cauză comună cu diavolul și, în ceasul luptei, va oferi teren vrăjmașului, pe care nu-l vom putea alunga din cauza avantajului pe care i l-am dat. Contrafaceri și șiretlicuri ale diavolului pe care am crezut că le stăpânim vor trebui înfruntate din nou și din nou, până vom putea deține deplin control asupra unor astfel de mașinațiuni ale vrăjmașului. Se poate că lecțiile pe care am crezut că le-am învățat vor trebui învățate din nou și din nou, până vor putea fi încorporate în experiența noastră. În viața întronată suntem destul de mult singuri în ceea ce privește înțelegerea din partea semenilor noștri; ceilalți nu vor fi în stare să ne ajute. Va trebui să revenim mereu la Biblie, să o studiem tot mai profund, pentru a găsi ajutorul de care avem nevoie. Israel a fost învins de gabaoniți, care s-au deghizat atât de bine, încât Iosua și ceilalți conducători au fost înșelați. Ei „n-au întrebat pe Domnul” (Iosua 9:14). Au încheiat un pact cu vrăjmașii, care „au întrebuințat vicleșug și au pornit la drum cu merinde pentru călătorie. Au luat niște saci vechi pe măgarii lor și niște burdufuri vechi pentru vin, rupte și cârpite, iar în picioare purtau încălțăminte veche și cârpită, și erau îmbrăcați cu haine vechi; iar toată pâinea pe care o aveau pentru hrană era uscată și mucegăise.” (Iosua 9:4-5). Astfel, vrăjmașul s-a strecurat înăuntru deghizat. Contrafacerile și deghizările diavolului, ne avertizează Mântuitorul, caută să înșele, dacă e posibil, chiar și pe cei aleși. Dacă diavolul poate să facă pace cu noi și să-și mențină terenul favorit prin intermediul vreunei amăgiri iscusite, el o va face. Dar împărații trebuie scoși din peșterile lor; trebuie să ne punem picioarele pe grumajii lor; ei trebuie decapitați.

„Ai” reprezintă un al punct care necesită multă veghere. Israel a fost învins la Ai, deși a disprețuit acest sat după victoria redutabilă asupra Ierihonului. Victoriile glorioase au tendința de a ne face să ne îngâmfăm și de a lăsa jos garda. Iosua a plâns înaintea Domnului, dar i s-a poruncit să se scoale și să vadă cauza rușinoasei înfrângeri. „Israel a păcătuit.” Aurul a fost la rădăcina acelei înfrângeri, după cum este și la rădăcina multor altor înfrângeri. Mai întâi a trebuit rezolvat păcatul, și după aceea a revenit victoria. Dacă ne formăm ideea că viața întronată ne pune într-o poziție de unde nu va mai fi posibil să păcătuim, Satan are deja un avantaj asupra noastră; în mod sigur vom fi luați prin surprindere de vreo capcană de-a lui bine camuflată și se poate că vom cădea într-un mod rușinos. Dar lacrimile, rușinea și înfrângerea nu trebuie să ne ducă la disperare. De îndată ce Petru a strigat: „Doamne, scapă-mă!”, Isus l-a apucat și l-a scos din apă, spunându-i: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Putem întotdeauna, prin pocăință, mărturisire și credință în sângele care ne curăță de orice păcat, să ne redobândim poziția. În realitate, nu am pierdut-o, deși s-ar putea să ni se pară astfel în urma potopului de acuzații, oprimare și întuneric, toate de la vrăjmaș, care e iute în a se folosi de orice avantaj. Totuși, mărturisirea este necesară (nu vom ajunge niciodată în punctul în care 1 Ioan 1:9 să nu mai fie valabil pentru noi) și va fi urmată de o restabilire rapidă. Însă adeseori tocmai aici obține un avantaj vrăjmașul. El vrea să ne ducă la marginea disperării printr-un șuvoi de acuzații, care adesea sunt luate drept glasul conștiinței sau chiar lucrarea de judecare a Duhului Sfânt. Într-un asemenea caz, mărturisirea nu aduce nicio eliberare. Trebuie, pur și simplu, să ne ocupăm din nou locul la Tron, căci aceasta este poziția noastră împreună cu Cristos în locurile cerești, fie că simțim sau nu asta. Aici intervine credința. Dacă îl vom reduce la tăcere pe diavol printr-un cuvânt de autoritate rostit în Numele lui Isus, și pe baza victoriei Lui de la Calvar (vezi Ioan 15:11, unde ni se spune că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat) – și dacă nu ne vom îndoi în inimile noastre, atunci ceea ce vom spune se va face.