Reproducem mai jos un fragment din această carte cu speranța ca, citindu-l, acesta să miște din temelii viețile voastre!

~~~~~~~~

Notă cu privire la răpire și la câștigarea de suflete

Un fapt foarte semnificativ, pe care nu l-am văzut menționat niciodată, este acela că, în afară de răpirea Domnului nostru, răpirea lui Filip este singura amintită, ca fapt istoric, în Noul Testament. De ce? Ar putea fi vreun indiciu mai puternic? Fiindcă stăm în pragul unei răpiri iminente – același cuvânt este folosit și pentru Filip, și pentru cei care vor fi „luați” ca să se întâlnească cu Domnul – trebuie să ne aflăm în misiunea dată nouă de Împărat, aceea de a-i căuta pe cei pierduți; poate numai încă un singur, ultim suflet. Filip este imaginea ambasadorului lui Dumnezeu trimis în pustia lumii pentru a culege un ultim suflet înainte de venirea Domnului; este o prevestire despre omul care dispare împreună cu Duhul.

Mai întâi vedem cum se pun în mișcare mecanismele cerului pentru convertirea unui singur suflet. „Un înger al Domnului a vorbit lui Filip” (Fapte 8:26). Fiecare convertire este plănuită în cer. „Nu mi-ar fi mai ușor să convertesc un suflet decât să creez o stea.” Îngerii sunt partenerii noștri, care fac lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastră. Vizitatorul ceresc, cu clarviziunea de înger, vede, la o sută de kilometri distanță, fața întunecată înaintând încet prin norii de praf ai pustiei și aranjează ca aceste două vieți omenești, îndepărtate și fără nicio legătură una cu alta, să se intersecteze, unindu-le dintr-o dată, iar apoi, la fel de brusc, despărțindu-le pentru totdeauna. Cu o seară înainte de a pleca în Canada, cu câțiva ani în urmă, un prieten s-a rugat să pot conduce un suflet la Cristos în ziua următoare, pe tren. În dimineața următoare, în timp ce uitasem cu desăvârșire de acel lucru, la câteva stații după Norwich un tânăr s-a urcat în vagon chiar înainte ca trenul să pornească. După douăzeci de minute, eram amândoi pe genunchi; el L-a primit pe Cristos și, după încă o stație sau două, ne-am despărțit pentru totdeauna. Cu mult mai dramatică a fost întâlnirea acestor două vieți. Unul dintre oameni era alb, celălalt era negru; unul era asiatic, celălalt era african; unul era evreu, celălalt era dintre Neamuri; unul era sărac, celălalt era bogat; unul era dintre copiii lui Sem cel binecuvântat, celălalt era dintre copiii lui Ham cel blestemat; unul era creștin, celălalt era păgân. În orice clipă, un înger ne poate deschide ușa unui vagon sau ne poate trimite la celălalt capăt al continentului. Mecanismul extraordinar al cerului, pus în mișcare pentru convertirea unui singur suflet, poate aduce față în față oameni cu desăvârșire străini în ce privește rangul, religia, națiunea, rasa.

Următorul act în această piesă bogată a câștigării de suflete este și mai minunat: angrenajul dumnezeirii însăși se pune în mișcare. „Duhul a zis lui Filip: ‘Du-te și ajunge carul acesta!’” Lui Filip trebuia să i se arate cu exactitate carul în care stătea acel suflet căutat de Dumnezeu; căci niciun evanghelist, nici chiar îngerii nu cunosc numele scrise în Cartea Vieții Mielului, ci numai Duhul lui Dumnezeu le cunoaște. Care dintre apostoli și-ar fi închipuit că următorul convertit urma să fie un om negru care locuia la mai mult de două mii de kilometri și care, trecând prin deșertul Gazei, se îndrepta spre îndepărtata Etiopie? Cei care lucrează în mod individual cu oamenii par să înțeleagă atât de greu acest adevăr, iar consecințele sunt dezastruoase. Este o diferență profundă între a depune pur și simplu mărturie despre Domnul și a câștiga suflete. Noi trebuie să depunem mărturie în fața tuturor; dar pentru câștigarea unui suflet, urechile noastre trebuie să fie foarte atente la porunca Duhului – „ajunge carul acesta”. E foarte posibil ca în următorul car să fi fost un suflet pentru care angrenajul cerului să fi rămas complet nemișcat. Acesta este principiul fundamental în câștigarea sufletelor – o capodoperă a metodei: înainte să asediem sufletul respectiv, trebuie să obținem de la Dumnezeu numele lui. Lucrătorul înțelept află unde lucrează Dumnezeu și lucrează acolo. Aceasta ne va scuti de descurajare, sau chiar de disperare din pricina sufletelor care nu se predau, și de abandonarea, cu dezgust, a oricărui efort pentru câștigarea sufletelor; ne va izbăvi de egoism în căutarea de suflete pe care noi le vrem mântuite, și nu pe care Dumnezeu le vrea mântuite; ne va împiedica să-i criticăm aspru pe evangheliștii, slujitorii, învățătorii de școală duminicală sau pe prietenii care nu au convertit sufletele pe care noi le-am adus la ei, și nu Dumnezeu; și va pune capăt pierderii de timp și de energie, punându-ne în armonie cu ceea ce face Dumnezeu. Așadar, nici nu urcă bine Filip în car că descoperă că Duhul fusese deja acolo. Cine a pus oare Biblia în mâinile eunucului? Cine l-a făcut să plece rugându-se de la Templu? Cine a deschis Cartea la pasajul despre Mesia care a fost jertfit? Angrenajul divin funcționează în ambele direcții. În acest fel, sufletul pregătit cade ca o pară coaptă la cea mai mică atingere a mesagerului lui Dumnezeu. Căci noi vom câștiga numai sufletele alese de Dumnezeu, căutate de Dumnezeu și descoperite de Dumnezeu.

Și mai minunat este al treilea act din această piesă: șirul lung de evenimente pentru câștigarea unui singur suflet devine acum vizibil. „Filip a alergat” – cu viteză, ca un fulger al lui Dumnezeu, direct la sufletul pe care Dumnezeu voia să-l cheme. Filip este trimis să parcurgă o sută de kilometri pentru acest singur suflet, iar după câteva minute este răpit și dus la cincizeci de kilometri distanță, la Azot. Dumnezeu ar fi putut evangheliza cu ușurință America cu secole înainte să se fi născut Columb. Ce onoare inimaginabilă oferă Dumnezeu omului! Îngerul direcționează călătoria, Duhul arată sufletul; apoi amândoi dispar în spatele scenei, iar Dumnezeu împinge un om în prim plan, pentru a salva pe cel pierdut. Nu orice om însă. Când vrea să facă ceva deosebit de dificil, Dumnezeu șoptește în urechea celui care este gata. Când Titanicul, „vaporul de nescufundat”, era înclinat la un unghi periculos de cincisprezece grade, având o gaură mare pe o latură a lui, trupa cânta jazz, iar whisky-ul era dat de la unul la altul. Țâșnind și tremurând în noapte, semnalul C.Q.D. (Come Quick, Danger – Veniți repede, pericol!) a pornit din cabina de deasupra. În următoarea fază, vaporul era la un unghi și mai periculos, de douăzeci și cinci de grade, însă jazz-ul răsuna mai departe și whisky-ul trecea de la unul la altul. Marconigrama a transmis mesajul S.O.S cu degetele ei lungi, electrice, imploratoare, semnal care de fiecare dată ne dă fiori. Două vase, California și Carpathia erau în raza de recepție. Carpathia a interceptat semnalele trimise și a răspuns, „Rezistați, venim!”, apoi, înaintând cu viteză maximă, a salvat opt sute de suflete. California, deși aflat mai aproape decât celălalt vas, nu s-a mișcat din loc. În cadrul investigației organizate la Londra, domnul Marconi a fost întrebat de ce. „Pentru că”, a răspuns el, „vaporul nostru era prins în gheață; motoarele i se opriseră, iar focul era stins”. Influența noastră asupra altor suflete depinde întru totul de starea sufletului nostru.

Cel mai minunat este însă actul final al acestei piese. Filip a folosit din plin cele câteva ore, sau mai bine zis câteva minute dinainte de răpire, în care s-a realizat cooperarea măreață dintre cer și pământ pentru salvarea unui singur suflet. Cu optsprezece ani în urmă am debarcat la Avonmouth, venind din Indiile de Vest. Simțindu-mă obosit, am căutat un loc într-un vagon de la urmă, pentru a fi singur. Dar un străin, inginerul șef al micii flotile de război din Haiti, m-a urmărit, intenționat, după cum aveam să aflu. Nu după mult timp a scos o fotografie cu cei trei copii mici ai lui și când l-am întrebat dacă îi conduce spre cer, a spus: „Nu; dar vreau să o fac. Care este calea într-acolo? Cum aș putea să fiu eu salvat, ca să-i pot salva și pe ei?” Eram deja la cinci minute distanță de Bristol, unde, în zarva acelei stații mari, urma să ne despărțim pentru totdeauna. M-am simțit copleșit; aveam numai cinci minute în care să îndrept un suflet înspre Dumnezeu. Nu i-am putut vorbi despre altceva decât despre Sângele Mielului, Mesia cel jertfit despre care vorbește Isaia. Nu voi uita niciodată strângerea mâinii, de pe peron, din partea unuia a cărui față radiantă mă aștept să o văd în mulțimea care va înconjura Tronul. ACESTEA SUNT CELE CINCI MINUTE PE CARE LE AVEM ACUM. Dintr-o dată, „Duhul Domnului l-a răpit pe Filip”; sarcina lucrătorului se încheiase, călătoria prin pustie se sfârșise, ultima lucrare a fost împlinită și ultimul suflet a fost câștigat. Filip a dispărut!

Ceas solemn – fiind în zorii
Acelei zile minunate
Când lucrurile dinainte vor fi dispărut,
Cele vechi vor fi trecut;
Numai El fiind înaintea noastră,
Orice umbră lăsată în urmă –
Să lăsăm să sune tare cuvântul mărturiei noastre,
Căci este cel din urmă.

Un ultim cuvânt de avertisment solemn
Pentru lumea de jos,
Un strigăt puternic ca toți să ne audă
Chemați-L, înainte să mergem;
Încă o dată să facem să-I sune Numele
Cu un sunet de trompetă –
Aici, în mijlocul umbrelor care se întețesc,
Iar apoi, înaintea Tronului.