Dorința lui David era lege pentru cei trei viteji ai lui (2 Samuel 23:15-16). Să nu fie atunci o dorință a lui Cristos lege pentru noi? Să aibă Cristos un gând, iar noi, carnea și oasele Lui, un altul? Având gânduri alese față de Domnul nostru, vom merge cu stăruință pe urmele Lui și nu vom urmări nimic din ce ar putea să ne aducă rușine.

O, să ne gândim la gingășia inimii lui Cristos! Nici lumina ochilor nu este atât de sensibilă ca inima Lui. Să avem deci grijă să facem voia Lui, în principal ca să nu-L îndurerăm pe El, dar, de asemenea, pentru propria noastră liniște și bucurie.

Un copil al lui Dumnezeu trebuie să se încredințeze pe sine necurmat în mâna lui Dumnezeu, ca El să-i călăuzească pașii. Omul natural inventează propria cale. Dar Dumnezeu vrea ca ai Lui să aștepte de la El sfat și călăuzire în toate lucrurile.

Unul dintre vitejii lui David a luptat cu o singură mână împotriva oștirii filistenilor, pentru o bucată de pământ cultivat cu linte. Alții s-ar fi putut gândi că nu merită să te lupți pentru așa ceva, dar era o bucată din pământul regelui David, și acela era un motiv suficient pentru slujitorul lui credincios. Să fim și noi, în lupta noastră spirituală, asemeni acelui brav soldat (2 Samuel 23:11-12).

Fii mulțumit, căci El a spus: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi”. Această promisiune a fost dată prima dată lui Iacov, apoi lui Iosua, iar acum tuturor copiilor lui Dumnezeu (Geneza 28:15; Iosua 1:5; Evrei 13:5). Să-mi depozitez această promisiune în inima mea, și voi fi un om bogat. Cum pot să-I fiu plăcut lui Dumnezeu astăzi? El se va îngriji de ziua de mâine – fie aceasta convingerea mea hotărâtă, binecuvântată.