Astfel scria Dr. Walter L. Wilson, „preaiubitul doctor” din Kansas City, un excelent învățător al Cuvântului lui Dumnezeu și predicator al Evangheliei, Președintele emerit al Colegiului biblic din Kansas City, pastor al bisericii Central Bible, cunoscut în întreaga lume pentru scrierile și slujirea lui la conferințe. Dincolo de aceste realizări, la care se adaugă, bineînțeles, lucrarea sa eficientă ca medic, el este mai ales un câștigător de suflete.

Care ar putea fi secretul Dr. Wilson, dacă există vreunul?

Slujitorul lui Dumnezeu ne spune că, după ce s-a convertit în acea noapte de decembrie 1896, a devenit un iubitor al Scripturii, fiind foarte hotărât în a învăța, a predica și în a distribui tractate. Totuși, acest mare efort părea să producă puține rezultate și nu se vedea niciun succes în urma strădaniei lui. Această ineficiență l-a tulburat, dar au fost unii care i-au spus: „Nu te uita la rezultate, ci doar ocupă-te să semeni sămânța.”

Apoi Dumnezeu i-a trimis o mare provocare, așa cum se întâmplă adesea cu copiii Domnului. La fel cum un bătrân îl admonestase în Brooklyn pe energicul Moody, ca să-L onoreze pe Duhul Sfânt, la fel cum un prieten în vârstă scrisese o scrisoare tânărului misionar John Hyde, cerându-i să caute plinătatea Duhului, tot așa un om al lui Dumnezeu a fost folosit de Cel Atotputernic să stârnească inima lui Walter Wilson. În 1913, un slujitor al Domnului din Franța, fiind în vizită acasă la Wilson, l-a întrebat: „Ce este Duhul Sfânt pentru tine?”

Răspunsul Dr. Wilson a fost unul corect doctrinar: „Este Una dintre Persoanele dumnezeirii… un Învățător, o Călăuză; a treia Persoană a Trinității”. Misionarul l-a corectat, precizând că Dr. Wilson plasa Duhul Sfânt într-o poziție insignifiantă și inferioară. „El este la fel de măreț” – a spus misionarul – „la fel de prețios, la fel de necesar ca și celelalte două Persoane ale Trinității. Și totuși, nu mi-ai răspuns la întrebare: Ce este El pentru tine?”

La această Întrebare, Dr. Wilson a trebuit să dea un răspuns sincer: „Nu este nimic pentru mine. Nu am contact cu El, nicio relație personală cu El și aș putea merge mai departe destul de bine fără El.”

Doctorul era surprins și îndurerat de răspunsul său atât de sincer, iar replica prietenului său l-a umplut de frică, pentru că acesta i-a spus: „Din această cauză, viața ta e așa de lipsită de rod, în ciuda marilor tale eforturi. Dacă vei căuta să-L cunoști personal pe Duhul Sfânt, El îți va transforma viața.”

Preaiubitului doctor îi era teamă să urmeze un astfel de sfat, pentru că fusese învățat că un credincios nu poate avea o legătură personală cu Duhul Sfânt, ca să nu devină un fanatic. De asemenea îi era teamă ca nu cumva să ofere un loc inferior Mântuitorului prin înălțarea Duhului deasupra Fiului lui Dumnezeu. Aceste îndoieli și întrebări le-a adus la cunoștința unui învățător creștin, care i-a arătat din Scriptură că numai prin Duhul Sfânt a putut Cristos să i se facă cunoscut lui și, prin el, și altora.

A urmat apoi ziua de 14 ianuarie 1914. Dr. James M. Gray, reverend al Bisericii Reformate Episcopale și ulterior președintele onorific al Institutului Biblic Moody, a vorbit în Kansas City din Romani 12:1. Dr. Wilson își amintește impactul acelui mesaj:

„Aplecat peste pupitru, el a spus: «Ați observat că acest verset nu ne spune cui ar trebui să ne dăruim trupurile? Nu Domnul Isus ne-o cere. El are propriul Său trup. Nu e nici Tatăl Cel care o face. El rămâne pe tronul Său. E Cineva care a venit pe pământ fără trup. Dumnezeu putea să-I ofere un trup, așa cum făcuse pentru Isus, însă El n-a făcut-o. Dumnezeu v-a dat vouă privilegiul și imensa onoare de a vă prezenta trupurile voastre Duhului Sfânt, pentru a fi locașul Lui pe pământ. Dacă ați fost spălați prin sângele Mielului, atunci trupurile voastre sunt sfinte, spălate, mai albe decât zăpada și vor fi acceptate de Duhul, atunci când I le veți da Lui. Vreți să faceți asta, acum?»”

La încheiere, Dr. Wilson împreună cu socrul său, care participase de asemenea la acea întrunire, s-au întors acasă. Fiecare s-a dus direct în camera lui. Profund răvășit de propria viață lipsită de rod, totuși fiind umplut de o mare speranță datorată mesajului auzit din partea unui învățător în care avea toată încrederea, Dr. Wilson s-a plecat pe covor, prosternat în prezența lui Dumnezeu. Ascultați mărturia sa:

„Acolo, în liniștea acelei ore târzii, am spus Duhului Sfânt: «Domnul meu, Te-am tratat greșit întreaga mea viață creștină, ca pe un servitor. Când Te-am vrut, Te-am chemat; când eram pe cale să mă angajez într-o lucrare, Îți făceam un semn să vii, să mă ajuți să o realizez. Te-am ținut în poziția unui servitor. Am căutat să Te folosesc doar ca pe un servitor dornic să mă ajute în lucrările alese de mine. Nu voi mai face asta. Chiar acum, Îți dau Ție acest trup al meu, Îți dau mâinile, picioarele, ochii și buzele, mintea mea; tot ceea ce sunt, pe dinăuntru și pe dinafară, Îți predau Ție, pentru ca Tu să trăiești în mine viața care-Ți place. Poți trimite acest trup în Africa ori să-l ții la pat, bolnav de cancer. Poți să mă orbești ori să mă trimiți cu mesajul Tău în Tibet. Poți s duci acest trup la eschimoși sau să-l trimiți într-un spital, cu pneumonie. Acest trup este al Tău din acest moment. Folosește-Te de el! Îți mulțumesc, Domnul meu, căci cred că mi l-ai acceptat, pentru că în Romani 12:1 Tu ai spus: acceptabil pentru Dumnezeu (KJV, n. ed.). Mulțumesc din nou, Domnul meu, că m-ai primit. Acum ne aparținem Unul altuia.»”

Rezultatele acelei predări a trupului și ale experimentării umplerii cu Duhul Sfânt s-au văzut chiar din dimineața următoare, când două tinere veniseră la cabinet pentru a face reclamă la produsele lor, cum cum făcuseră și altă dată. Până atunci, doctorul nu le vorbise despre Domnul Isus, fiindcă buzele lui erau ale lui însuși și le folosea strict în scop profesional. Acum, odată ce buzele lui fuseseră încredințate Altuia, Duhul Sfânt urma să le folosească; și El a făcut-o imediat. După o scurtă conversație și o mărturie în fața lor, Dr. Wilson le-a condus pe amândouă la cunoașterea mântuitoare a lui Isus Cristos. Ele au fost primele roade dintr-o bogată recoltă de suflete pe care Dr. Wilson le-a câștigat pentru Mântuitorul. 

Sute de mii de oameni au fost încântați și provocați de experiențele doctorului în domeniul câștigării de suflete, așa cum le relatase el în cartea Romantismul vizitelor la doctor. De exemplu, în relatarea Un om mic într-un oraș mare, spune că odată era singur în marele oraș New York. Înainte să iasă din hotel pentru o întâlnire de afaceri, s-a rugat în camera sa și a rostit următoarea cerere: „Domnul meu, acesta este un oraș mare cu șapte milioane de oameni, iar eu sunt doar un slab și necunoscut slujitor al Tău, fără să cunosc orașul, fără să cunosc inimile flămânde care ar putea fi aici. Numai Tu știi în viața cui ai început să lucrezi. Aici e trupul meu – picioarele mele și buzele mele. Vrei să le folosești azi pentru vreo inimă tulburată și să vorbești prin mine cuvintele Tale pline de lumină și viață? Îți mulțumesc, Doamne, cred că o vei face!”

Pe când mergea spre est pe strada 32, a trecut pe lângă un magazin de papetărie și a observat în vitrină un carnețel îmbrăcat în piele. Asta i-a adus aminte că avea nevoie de așa ceva, ca să-și scrie în el lista de rugăciune. Intrând în magazin, l-a întrebat pe micul negustor german despre carnețel. Modelul și prețul erau acceptabile și negustorul a început să-l împacheteze. În acel moment, Dr. Wilson l-a întrebat: „Știți ce vreau să fac cu acest carnețel?” Negustorul n-avea de unde să știe și a fost uimit să afle că urma să fie folosit ca o carte de rugăciuni. Ca urmare, a început să-l despacheteze, spunând: „Îmi pare rău, prietene, dar acesta este un carnețel gol, nu e o carte de rugăciuni”.

Aceasta a fost exact introducerea de care avea nevoie Dr. Wilson. I-a explicat omului că el își face singur propria carte de rugăciuni, folosind pagina din stânga pentru cereri și pagina din dreapta pentru răspunsuri. Apoi a depus mărturie despre cum L-a cunoscut pe Domnul Isus ca Mântuitor al său, invitându-l pe negustor să facă și el la fel.

Replica acestuia n-a fost deloc surprinzătoare. „Domnule, am încercat să-L găsesc pe Dumnezeu de mulți ani. Am umblat prin Manhattan și Brooklin și Bronx seară de seară, participând la întruniri, dar nu L-am găsit pe Dumnezeu. Îmi puteți spune cum să ajung la El?”

 După explicarea Scripturii, conform căreia Domnul Isus este Calea, Adevărul și Viața, Dr. Wilson și-a condus noul prieten la Cristos. Căutările de-a lungul anilor au încetat, fiindcă acum proprietarul micului magazin a ajuns să-L cunoască pe Domnul Isus în mod personal.

Cât privește pe câștigătorul de suflete, doar douăzeci de minute se scurseseră de la rugăciunea din camera de hotel până la câștigarea unui suflet la Cristos, pentru că viața și buzele slujitorului Îi aparțineau Duhului Sfânt.

Impactul liniștit al Duhului lui Dumnezeu, prin învățătura și scrierile lui Walter I. Wilson, a fost resimțit în toată lumea. Spre exemplu: Era un misionar care a slujit mulți ani în Tibet, dar cu o eficiență așa de mică, încât se hotărâse să se întoarcă în țara natală. Ca urmare, și-a împachetat lucrurile personale, și-a luat rămas bun de la noii prieteni din acel îndepărtat acoperiș al lumii și era pregătit să plece spre Statele Unite. Iată povestea lui:

„Cu puțin timp înainte să părăsesc țara, am mers peste deal la oficiul poștal, ca să las o adresă unde să mi se retrimită eventuala corespondență viitoare și să ridic dacă mai aveam vreo scrisoare. În corespondența primită era un exemplar din Creștinul Evanghelic. Am deschis revista chiar acolo, în incinta poștei, și am fost izbit de un titlu: Al cui e trupul tău?, de Dr. Walter L. Wilson… Am citit articolul cu atenție și l-am citit din nou. M-am întors încet acasă, îngândurat, adânc răscolit în duhul meu. Acolo, îngenunchiat printre bagaje, mi-am dat trupul meu Duhului Sfânt și L-am primit ca Domn al vieții mele. Pe loc, duhul meu a fost ușurat. Speranța a țâșnit din nou în inima mea. Lucrarea Domnului meu se vedea într-un mod diferit. Am găsit puterea pentru slujire. Așa că mi-am despachetat lucrurile și I-am spus Domnului că, întrucât trupul meu Îi aparținea Lui, mă puteam aștepta ca El să-l folosească. Rezultatele au fost minunate. Transformarea a fost ceva indescriptibil. Dumnezeu a început să facă roditoare lucrarea mea și pot să vă mărturisesc că aceasta este cu adevărat calea lui Dumnezeu înspre binecuvântare.”

Mărturia Dr. Wilson din The Evangelical Christian (Creștinul evanghelic) a făcut ca editorul să primească multe scrisori de la cititori, printre care a fost și aceasta:

„Printre subiectele prezentate de revista dumneavoastră, este un articol intitulat Al cui e trupul tău? Este scris de cineva care explica faptul că într-o zi ajunsese într-un punct în care a capitulat înaintea lui Cristos, supunându-se Lui în mod absolut – mâinile, picioarele, întregul lui trup, planurile sale, viitorul, predând totul la picioarele lui Isus. La vremea când am citit acest articol eram într-o mare dificultate din punct de vedere spiritual și nu aveam niciun suflet care să mă conducă pentru a ieși din ea, niciun suflet care să aibă dorința sau timpul necesar pentru a sta de vorbă cu mine despre lucruri spirituale. Atunci am luat în mână revista dumneavoastră și am citit acest articol. Toată ziua m-am plimbat încolo și încoace prin cameră, abținându-mă cu greu să nu strig – fiindcă ușurarea primită era aproape peste puterea de a o suporta, problema mea a fost rezolvată și eu, chiar atunci și acolo, am făcut exact ce făcuse acel om, repetând aceleași cuvinte lui Cristos și făcând același târg cu El. Ce a însemnat acest articol pentru sufletul meu, veșnicia o va arăta. Rodul vieții acelui om este cu siguranță foarte, foarte prețios. Din acea zi, nu am mai privit înapoi niciodată, ci merg înainte și, după ce aceste zile de disciplinare prin care trec acum se vor sfârși, cred că voi fi și eu la fel de roditor cum este el.”

Secretul doctorului câștigător de suflete constă în simplitatea de a asculta de Dumnezeu, acționând pe baza Cuvântului Său. În cazul său, a fost ascultarea implicită de îndemnul din Romani 12:1 – să vă prezentați trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră rațională, – și făcând asta, a aflat că trupul său aparținea în realitate Duhului Sfânt, care îl putea folosi când și unde voia El. Din acea seară de ianuarie, Dr. Wilson a dovedit pe multiple căi autoritatea și puterea, înțelepciunea și cunoașterea Duhului Sfânt ca lider al vieții celui credincios și ca Domn al secerișului. Să luăm aminte deci la îndemnul Dr. Wilson: „Mă rog ca voi toți să mergeți direct la Duhul Sfânt, să-I dați Lui trupurile voastre și apoi să priviți la El permanent, ca să facă ceea ce El vrea să facă cu ele, pentru gloria și onoarea Domnului nostru Isus Cristos.”

The post Viața predată – Walter L. Wilson appeared first on Lampadarul de Aur.

Un tovarăș e unul care e mai aproape decât un prieten ori un asociat. La rădăcini, cuvântul tovarăș sau companion sugerează să-ți împarți pâinea cu acel cineva, semnificând astfel împărtășirea altruistă și fără rezerve, între cei doi, a vieții și a traiului, în general. 

Domnul Isus a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor!” A fi conștienți de prezența Lui pe drumul vieții, a ști că El e părtaș la bucuriile și întristările noastre și a avea încredere că El e capabil să ne acopere toate nevoile, ei bine, aceasta creează o liniște și o încredere a duhului, indispensabile pentru viața umplută de Duhul.

Viața în tovărășie cu Domnul Isus am învățat-o pe multe căi, însă mai ales ca urmare a trei crize. Prima data când am fost conștient de prezența Sa, a fost la începutul experienței mele de creștin, în perioada primului război mondial, ca soldat. După armistițiul din 11 noiembrie 1918, unitatea mea, Prima Divizie și alte unități americane ne-am mutat spre est, traversând partea rămasă din Franța, apoi prin Luxemburg și Belgia, până în Renania, Germania. Acelea au fost zile de marșuri lungi prin ploaie, noroi și zăpadă. Vagoanele trenurilor nu puteau ține pasul cu infanteria și rezervele de hrană scădeau.

Când am traversat Rinul și am ajuns la dealurile accidentate ale Westfaliei, pentru a stabili capul de pod la Coplanz, eram cumplit de obosit și bolnav. Ajunși în cele din urmă la destinație, am fost cantonați într-o clădire dărăpănată, care adăpostise prizonieri ruși. Vremea s-a răcit brusc, era zăpadă mare și oricât de mizerabilă era cazarma aceasta, eram bucuroși că aveam unde să ne întoarcem la sfârșitul fiecărei zile de manevre – marșurile forțate, cel puțin pentru un timp, se terminaseră.

Într-o zi, pe la amiază, chiar înainte de Crăciun, a venit un curier al comandantului batalionului, cu o cerere către Prim-sergentul nostru, ca să transfere pe loc cinci soldați la compania C. Noi eram cu compania B 28 Infanterie. Nimeni dintre noi nu știa unde era localizată compania C și nici nu voia să afle. Am încercat să mă fac de neobservat, dar Prim-sergentul era la fel de încăpățânat cum sunt toți cei ce poartă trei galoane pe mâneci, pentru că a strigat: „Edman, tu răspunzi de această misiune!” Mi-au fost dați patru camarazi și ordinele erau să plecăm de îndată.

În timp ce ceilalți soldați își făceau bagajele, eu m-am strecurat într-o încăpere alăturată, un loc mic care fusese folosit de ruși ca un fel de tavernă. Acolo, singur fiind, am îngenunchiat lângă o bancă și m-am rugat: „Doamne, nu pot să merg. Sunt așa de bolnav, atât de epuizat, mă ustură gâtul și am febră, așa că nu pot pleca. Și nu știu nici cât de departe e fi staționată compania C!”

Atunci, pentru prima dată în viața mea de creștin, ca tânăr credincios în Domnul Isus, am devenit conștient de o Prezență lângă mine; n-o puteam vedea cu ochii fizici, nici să o ating cu mâna și totuși am știut că El era acolo și că mi-a zis: „Eu voi merge cu tine.”

M-am ridicat și, cu puterea și cu un calm de nedescris venite de la acea Prezență, mi-am luat în spate ranița cu lucruri personale, am luat de la sergent datele care indicau poziția companiei C și, pornind la drum, am mers prin troiene de zăpadă toată acea după amiază. La căderea nopții eram în satul Boden și am fost cazați într-o casă, nu în barăcile unei închisori. Buna mamă a casei a observat că eram bolnav și a insistat să dorm la etaj, într-un pat moale cu saltea de puf, în loc să dorm la parter, în camera neîncălzită care ne fusese repartizată nouă, soldaților. Un pat de pene și îngrijirea unei mame și, mai presus de toate, asigurarea interioară că Domnul Isus era cu mine, prin Duhul Său!

A doua criză majoră a avut loc cinci ani mai târziu. Se întâmpla după absolvirea colegiului, când, împreună cu mireasa mea, am început încântați lucrarea misionară în înalții munți Anzi, din Ecuador. Eram căsătoriți de puțin peste un an, când m-a lovit febra tifoidă și trăgeam să mor.

Știam că mor.

Cum poate ști cineva că e pe moarte? Pentru că niciodată nu s-a mai simțit așa, nici nu s-a întors nimeni din acel punct fără întoarcere, ca să-i povestească experiența sa. Totuși, eu știam că mor.

Eram complet inconștient de ce se întâmpla în jurul meu. Nu țineam minte că doar cu câteva zile înainte fusesem în mici sate de aborigeni situate în Anzii ecuadorieni, ajutând copiii incași care erau pe moarte din cauza unei maladii misterioase. Nu-mi aminteam călătoria lungă și dureroasă pe spinarea calului, coborând potecile muntelui până la casa noastră din Riobamba, nici de declanșarea febrei tifoide, nici perioadele de delir, nici faptul că fusesem găsit de un camarad american, care a cerut unor indieni să mă ducă pe brațe până la calea ferată, nici călătoria lungă de o zi, până la Guayaquil, într-un vagon de marfă.

Nu știam că soția mea a fost sfătuită să se pregătească de funeralii și că, ajutată de o prietenă, își vopsise în negru rochia de mireasă pe care o purtase în urmă cu un an; nici că gazdele ei – familia Will Reeds -, la sfatul doctorului Parker, cumpărase un coșciug și aranjaseră un serviciu scurt de înmormântare la ora 15 (deoarece, la Tropice, îngroparea trebuie făcută la scurt timp după deces).

Mi-am amintit ce-mi spusese mama, pe când eram doar un băiețandru. „Adeseori, când oamenii sunt pe moarte”, spunea ea, „în cele câteva momente de dinaintea alunecării lor în eternitate, experimentează o derulare completă și detaliată a filmului vieții lor.”

Asta mi s-a întâmplat și mie.

Fără vreun efort din partea mea și fără măcar să-mi propun asta, mi-am amintit de casa din Illinois în care am copilărit și de copiii cu care mă jucam, până să încep școala; de domnișoara Grace, învățătoarea clasei întâi din școala McKinley, apoi de celelalte clase, pe rând; de prieteni și întâmplări de la liceu; de perioada cât am fost soldat peste mări și țări. 

Cum de s-au înghesuit aceste amintiri în mintea mea, atât de clar și cu atâta acuratețe? Asta nu știu; doar ele o știu. A fost ceva asemănător cu desfășurarea unui jurnal de știri și odată cu el a venit și conștientizarea clară: „Acum am să mor.”

Pe măsură ce imaginile din camera memoriei dispăreau încet, m-am simțit complet singur într-o lume imensă. Dacă au mai fost și alte ființe umane în acea mică și tăcută rezervă de spital, eu nu eram conștient de ei. Eram complet singur și foarte conștient că, într-o clipă sau două, voi fi în eternitate.

Apoi, a fost așa că am început să devin conștient de ceva ciudat de captivant în acel loc – o atmosferă, o influență, o Prezență. Părea să fie pe podea, dar acoperea toată suprafața camerei și se ridica încet până la nivelul patului. Nu puteam întoarce capul să văd dacă era ceva real ori doar imaginar; dar eram sigur că se apropia de mine. În clipa următoare a început să mă înconjoare, să mă copleșească și să mă acopere.

Atunci am știut ce era, fiindcă în acele momente am experimentat un dulce simțământ al dragostei lui Dumnezeu în Cristos, așa cum nu mai cunoscusem niciodată înainte, în toți anii vieții mele. Atât de copleșitoare și uluitoare era acea dragoste, încât Viața de Dincolo devenise nespus de frumoasă și infinit mai bună decât orice condiții ar putea oferi existența pământească. Au urmat momente de părtășie cu El, atât de sacre și intime, încât e imposibil să încerci să le relatezi. E suficient să spun că nu-mi era frică să mor. Cerul e casa credinciosului, pentru cel care a devenit copil al lui Dumnezeu, prin credința în Domnul Isus Cristos.

După ziua când înaintasem atât de mult în Râul Morții, încât eram mai aproape de celălalt mal decât de acesta, au trecut cam două săptămâni, despre care nu-mi aduc aminte și nu pot spune nimic. Apoi am început să devin conștient că mă aflam în clinica Parker, că eram îngrijit de asistentele ecuadoriene, că erau acolo soția mea și băiatul nostru de numai opt săptămâni, veniți să mă viziteze și atunci mi s-a povestit cum s-au întâmplat lucrurile cu mine.

Lângă Attleboro, Massachusetts, un grup destul de mic se adunase la o conferință biblică. În timpul studiului lor de dimineață, au fost întrerupți de directorul conferinței, reverendul E. Joseph Evans din Newton, Massachusetts, care le-a spus despre adânca povară și îngrijorare care venise asupra lui pentru misionarul din Ecuador, cerându-le să poarte împreună cu el, în rugăciune, povara aceasta. Se întâmpla în timpul acelor ore, când, fără ca ei să știe, doamna Edman își vopsea în negru rochia de mireasă și domnul Reed cumpăra sicriul pentru mine.

După aceea, m-am întâlnit cu prieteni din New England care fuseseră prezenți la acea conferință. Ei mi-au spus că, nici dacă ar trăi o sută de ani, nu ar putea uita cum au îngenuncheat atunci în rugăciune și, în agonia duhului lor, au mijlocit pentru mine. Ținând cont de urgența petiției, uitaseră de masa de prânz; dar înainte de a se însera, au experimentat, spuneau ei, o înălțare a duhului, însoțită de o asigurare liniștită din ceruri că rugăciunile lor pentru nevoia disperată aflată la cinci mii de kilometri depărtare fuseseră ascultate.

Cea mai adâncă criză, legată de tovărășia cu Cristos, a venit într-o dimineață de august, în 1928. Eram cu Charles, primul din cei patru băieți ai noștri, pe atunci doar un micuț de trei ani, la bordul unui vas olandez – Boskoop – care brăzda apele liniștite ale Pacificului spre Golful Panama, îndreptându-ne spre New York City.

Eram profund nedumerit. Nu puneam la îndoială chemarea ce o aveam spre câmpul de misiune, nici cei cinci ani fericiți petrecuți în Ecuador. Din câte știam, fusesem complet pus deoparte și pregătit pentru orice mi-ar fi fost încredințat să fac. Tânjeam de dor după mica școală biblică, care nu a durat decât un an. Puținii ei studenți îmi fuseseră nespus de dragi.

Privind înapoi, peste ani, apreciam mult umbra mâinii lui Dumnezeu peste mine, din timpul bolii care m-a stors. Viața mea fusese adusă în valea umbrei morții, dar îndurările Lui nu m-au părăsit. Îndurările Sale s-au înnoit în fiecare dimineață. E adevărat, puterile trupului mi-au fost mult slăbite această boală lungă și dureroasă, dar am privit înainte spre momentul întoarcerii în Ecuador, când începea un nou trimestru școlar. În mod sigur, câteva luni petrecute în climatul viguros din nord aveau să-mi îmbunătățească sănătatea și să-mi ofere resurse de putere. Soția mea și următorul băiețel, Roland, în vârstă de doar un an și jumătate, rămăseseră la tropice, așteptând reîntoarcerea noastră.

Pe timpul călătoriei, condiția mea fizică m-a ținut închis în cabină, cu câteva scurte excepții. Totuși nu am fost inactiv; erau multe de făcut. Trebuiau pregătite lecțiile despre viața și epistolele lui Pavel pentru următoarele cursuri. În timp ce lucram, în jurul meu, pe patul din cabină, erau împrăștiate câteva versiuni ale Noului Testament, în spaniolă și engleză.

Lucram la schița scrisorii a doua către Corinteni și ajunsesem la capitolul doi. Citeam al doilea paragraf, începând cu versetul 12, din traducerea americană din 1901: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne conduce totdeauna în triumf în Cristos…” Cuvintele m-au zguduit: ne conduce totdeauna în triumf în Cristos.

Le-am citit de mai multe ori, fără grabă, meditând, cuvânt cu cuvânt. Apoi am luat o altă traducere și am citit: „Oriunde merg, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, El face viața mea un tablou viu al triumfului în Cristos…”

Contrastul dintre acest verset și viața mea era total: calea mea părea de un obscur impenetrabil. Probabil, o ușă se închidea înaintea mea. Puterea mea fizică era în declin, astfel că viața în sine oricând putea lua sfârșit. Totuși, pentru Pavel, viața era un tablou viu al triumfului în Cristos! De aceea, inima mea s-a îndreptat spre Domnul, în rugăciune: „Doamne iubit, fii bun și fă viața mea un tablou viu al triumfului, să fiu mereu condus în triumf, în Tine!”

Răspunsul la acea rugăciune a fost uluitor. Prin glasul blând și liniștit al Duhului Sfânt, a venit întrebarea: „Vrei tu să mergi oriunde, pentru Mine?”

Oriunde?

Mă gândeam că poate Domnul secerișului îmi cerea să renunț la mica școală biblică și să merg într-o zonă uitată din Ecuador. După o clipă sau două, am spus, încet: „Da, Doamne, oriunde ai spune Tu, în Ecuador.”

„Nu am zis în Ecuador” – veni răspunsul. „Am zis oriunde.”

Nu neapărat în Ecuador? Poate nici nu în America latină? Posibil nici pe câmpul de misiune? Doar atât, oriunde? Întrebările se îmbulzeau în mintea mea, una peste alta. Multă vreme am privit întinderea vastă a Pacificului, conștient că Însuși Domnul stătea lângă mine, așteptând un răspuns. 

Apoi, în liniște și cu cea mai mare sinceritate, veni alegerea: „Da, Doamne, voi merge oriunde vei spune Tu, numai să fie viața mea totdeauna un tablou viu al triumfului în Tine.”

În timpul acelor momente sacre ale crizei aduse de tovărășia Lui, mă abandonasem Lui complet. Cine n-ar face totul, nu ar merge oriunde, nu ar fi orice a hotărât El – El, Camaradul nespus de prețios? Ar putea fi vreo altă alegere așa de minunată ca voia Lui? Ar putea fi vreun loc mai sigur decât centrul voii Sale? Nu m-a asigurat El, prin însăși prezența Lui, că gândurile Sale față de noi sunt bune, și nu rele? 

Moartea față de propriile mele planuri și dorințe era aproape încântător de plăcută. Totul fusese așezat la picioarele Lui străpunse de piroane: viața sau moartea, sănătatea sau boala, a fi prețuit sau neînțeles, succesul sau eșecul, după standardele omenești. Doar El și numai El conta.

Mi-am adus aminte de mărturia lui George Müller, când a vorbit despre momentul când a murit față de sine, față de ambițiile lui, față de laudele sau criticile oamenilor, numai pentru a putea trăi în Cristos. 

Cât timp a stat inima mea în prezența Lui, nu știu. Decizia fusese luată. Era o deschidere în fața oricărei uși, oricât ar fi părut de largă sau strâmtă, ori chiar și dacă n-ar fi fost nicio ușă. Eram încrezător că Cel Credincios era în stare să facă „mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi.” Nu putea exista încredere în sine, nici aroganța duhului, nici dispreț față de vreo cale spre care El mă putea conduce sau pentru vreo cruce pe care putea să mi-o dea.

După o inexprimabil de dulce comuniune cu Salvatorul și decizia predării totale, a apărut altceva. Era angajamentul: Oriunde! Odată cu porunca, mi-a fost acordată și asigurarea: Totdeauna condus în triumf în Cristos – totdeauna, un tablou viu al triumfului în Cristos! 

Curând după aceea, am primit o confirmare tăcută și plină de har a însărcinării divine. Unul dintre tinerii creștini din Ecuador dăduse înapoi; și-a părăsit țara natală și a plecat la New York. Nu aveam adresa lui și nici cea mai mică idee despre locul unde se afla. Tot ce puteam face era să mă rog fierbinte: „Doamne, aș vrea să-l întâlnesc pe Gonzalo și să-l aduc înapoi la Tine.” Dar cum să-l pot găsi printre milioanele de newyorkezi? Eram, practic, un invalid și, odată ajuns în oraș, a trebuit să stau în pat, în casa misionarilor. 

La câteva seri după ce aterizaserăm, eu și Charles eram în timpul rugăciunii înainte de culcare, când am auzit o bătaie în ușă – și a intrat Gonzalo! Ne-am îmbrățișat ca latino-americanii și am plâns împreună, iar o oră mai târziu, el era adus înapoi în părtășie cu Domnul. 

Totdeauna condus în triumf în Cristos – dacă… oriunde!

Viața cu acest divin Camarad devenise o aventură. Treptat, mi-am recăpătat sănătatea și am primit chemarea să lucrez într-o mică biserică, la marginea orașului Worcester, Massachusetts. Cuvântul de la Domnul a fost blând, dar provocator: „Nu te teme, pământule; bucură-te și veselește-te, căci Domnul va face lucruri mari” (Ioel 2:21). Pentru o vreme n-am văzut împlinirea acelei promisiuni, dar, într-o zi, Domnul secerișului a deschis o ușă. Era ușa stației radio WORC, pentru un program – veghea de dimineață. Apoi, ca să fie totul complet, Domnul mi-a îngăduit să absolv cursurile postuniversitare la Universitatea Clark, devenind astfel doctor în Relații internaționale.

În primele ore ale unei dimineți de ianuarie, în 1936, când afară era întuneric beznă și un frig pătrunzător, Domnul mi-a vorbit liniștit: Colegiul Wheaton. Nu mă gândisem niciodată la asta. În interior, mă abțineam să iau în considerare acest lucru, cel puțin până când mi-ar fi foarte clar că porunca venea din ceruri. De aceea, subiectul a fost lăsat în mâna Domnului. Două luni mai târziu, a venit confirmarea, bineînțeles, total nesolicitată, sub forma unei invitații din partea colegiului Wheaton, de a deveni membru al corpului profesoral. 

În ce privește „alaiul triumfător”, promisiunea din Numeri 9:20 a devenit o minunată realitate: „Și era așa: când norul rămânea câteva zile deasupra cortului, după porunca Domnului, rămâneau în corturile lor și, după porunca Domnului, porneau.”

Părtășia divină a făcut ca multe promisiuni să fie dulci și personale. Între ele sunt:

* Ieremia 29:11 „Căci Eu știu gândurile pe care le am față de voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.”

* Ioan 10:4 este o asigurare permanentă: „După ce Și-a scos toate oile, merge înaintea lor; și oile merg după El pentru că Îi cunosc glasul.”

* Naum 1:7 – deosebit de puternic în toate circumstanțele, a devenit pentru mine ca un motto în viață: „Domnul este bun, o cetate de scăpare în ziua necazului; și El îi cunoaște pe cei ce se încred în El.”

Acestea sunt câteva dintre consecințele alegerii de a accepta însărcinarea Lui expresă: oriunde și de a mă încrede în El pentru biruință. În această aventură a credinței, Dumnezeu a adus mulți prieteni: Majestatea sa Haile Selassie din Etiopia și Excelența sa doamna Chiang Kai-shek din China liberă; oameni de afaceri creștini precum Robert G. LeTourneau din Texas și Kennet S. Keyes din Florida; un cadru militar precum generalul William K. Harrison și un misionar – om de stat precum Cameron Townsend. Colegi pelerini pe această luminoasă cărare sunt foști studenți precum Ruth și Billy Graham, Ed McCully, Jim Elliot și Nate Saint, martirizați în Ecuador.

Etiopia și Macedonia, Suedia și Elveția, Iordania și Israel, Liberia și Peru, Coreea, Formosa, Japonia, Hong Kong și Australia sunt câteva dintre sferele de slujire pline de provocări spre care Domnul m-a îndrumat în acele zile aglomerate, dar fericite, de la Wheaton.

Porunca a rămas aceeași: Oriunde, împreună cu asigurarea: Totdeauna. Mereu și mereu vine aceeași întrebare: „Ești gata să mergi oriunde îți spun Eu și oricând?”

Răspunsul este tot acela și, cu voia lui Dumnezeu, va fi întotdeauna: „Da, Doamne, oriunde, oricând, așa încât viața să fie într-adevăr un marș triumfal, prin Tine.”

Oriunde … totdeauna!

Viața de părtășie cu Duhul Sfânt este cu adevărat astfel: „cărarea celui drept este ca lumina strălucitoare a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei!”

Concluzie

Viața care învinge este o realitate, nu doar o aspirație.

Secretul ei e simplu și totuși profund. Este limpede pentru inima plină de credință și ascultare, dar e de neînțeles pentru voința egoistă și efortul sinelui. Este ceva ce se obține, nu se realizează; un dar de primit, nu o realizare de câștigat. Ea vine de sus, și nu din noi înșine, este din cer și e revelată pe pământ. Viața ei răsare din moartea față de sinele nostru, și nu din faptele pe care le-am făcut.

Detaliile în experiența individuală diferă considerabil și sunt legate de personalitatea și circumstanțele acelei vieți. Dincolo de detalii, însă, tiparul vieții transformate este aproape același pentru fiecare. 

Mai întâi, e conștientizarea nevoii noastre, după cum a fost exprimată de Domnul Isus: „Dacă însetează cineva…” (Ioan 7:37). În același fel, psalmistul se ruga: „… sufletul meu însetează după Tine, trupul meu tânjește după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă. Așa Te privesc eu în locașul cel sfânt, ca să-Ți văd puterea și slava” (Psalm 63:1-2).

Apoi, este agonia sufletului, datorată acelei conștientizări. Ne aducem aminte de versetul: „Binecuvântați sunt cei flămânzi și însetați după dreptate, căci ei vor fi săturați” (Matei 5:6). Foamea și setea nu sunt experiențe fericite, dar conduc spre adevărata fericire. Răstignirea este cel mai dureros proces, iar sufletul care tânjește după plinătatea vieții în Cristos descoperă că poarta într-acolo este moartea eului. Scripturile declară limpede: „Cei ce sunt ai lui Cristos și-au răstignit carnea, împreună cu patimile și poftele ei” (Galateni 5:24). Poate părea că agonia sufletului este mai mult decât se poate îndura, dar dincolo de ea se ajunge la glorioasa realizare, descrisă în Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.”

Urmează o abandonare totală, din toată inima, fără rezerve, în brațul Mântuitorului. Ajunși să fim sătui de noi înșine și de păcat, ascultăm de porunca clară din Romani 6:13: „… dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum erați; și dați lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe niște unelte ale dreptății.” Astfel, Romani 12:1-2 devine pentru noi un cuvânt viu: „Vă îndemn, deci, fraților, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înțeleaptă. Și nu vă conformați veacului acestuia, ci fiți transformați, prin înnoirea minții voastre, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și desăvârșită” (București 2001).

Viața, totuși, nu se obține doar tânjind după o viață mai bună și zăbovind la cruce. Trebuie să existe o însușire, prin credință, a Duhului Sfânt, pentru a umple viața cu prezența Domnului Isus. Aceasta se obține prin credință, și nu prin fapte. Scriptura întreabă: „Iată numai ce voiesc să știu de la voi: prin faptele Legii ați primit voi Duhul, ori prin auzirea credinței?” (Galateni 3:2). După cum mântuirea este prin credință, tot așa este și viața transformată. După cum L-am primit pe Domnul Isus, prin credință, ca Mântuitor, tot așa, prin simplă credință, primim plinătatea Duhului Sfânt. După cum L-am văzut pe Domnul ca purtător al păcatelor noastre, tot așa vedem că Duhul Sfânt este purtătorul poverilor noastre. După cum L-am văzut pe Mântuitorul nostru ca plată pentru păcatele noastre din trecut, vedem în Duhul Sfânt puterea biruitoare asupra păcatelor noastre din prezent. Mântuitorul este ispășitorul nostru, Duhul Sfânt este avocatul nostru. Prin mântuire primim o viață nouă, prin Duhul Sfânt aflăm viața din belșug. În fiecare caz, dobândirea este prin credință și numai prin credință, indiferent ce am simți noi.

După însușire, vine rămânerea, prin credință, în Cristos. Oare nu a spus El: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce rod, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă, căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15)? A rămâne înseamnă a asculta de voia Lui. 

1 Ioan 3:24: „Cine păzește poruncile Lui, rămâne în El și El în el. Și cunoaștem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat.”

Rămânerea nu înseamnă nici efort, nici luptă – a învățat Hudson Taylor – ci odihnă în Cel Credincios și, implicit, ascultare de El. Viața predată, care rămâne în El, este o viață de continuă predare.

Viața transformată este una de abundență. Mântuitorul a promis „râuri de apă vie” care să curgă din viața umplută de Duhul (Ioan 7:38). Există resurse pentru o viață mai abundentă (Ioan 10:10). Și acea viață este într-adevăr o continuă aventură, căci ea descoperă minunata realitate din Ioan 10:4: „După ce și-a scos toate oile, merge înaintea lor; și oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.” Cine știe unde ne va conduce El și ce va spune El? Urechea sensibilă e gata să audă vocea Lui și inima stă «pe vârfuri», ca să vadă ce va face în continuare Cel Vrednic de a fi iubit. 

Iar viața aceasta poate fi și a ta, și a mea!

V. Raymond Edman – autorul cărții „They Found The Secret: Twenty transformed lives that reveal a touch of eternity”

The post Epilog personal – V. Raymond Edman appeared first on Lampadarul de Aur.

Există o asemănare evidentă între aceste două versete, chiar și în traducerea noastră King James, și cu atât mai evident în ebraică. Observați că în primul verset cuvintele „din cauza” sunt o adăugare a traducătorilor noștri, deoarece nu au știut exact cum să traducă cuvintele așa cum se prezentau ele. „Puterea lui, eu Te voi aștepta pe Tine” este, desigur, un nonsens. Dar o foarte mică modificare a unei singure litere, care se bucură de aprobarea câtorva autorități în domeniu, modificare făcută atât în manuscrise, cât și în traduceri, oferă un înțeles nimerit și frumos și aduce cele două versete la o asemănare verbală totală. Să presupunem că citim „tăria mea”, în loc de „tăria lui”. Schimbarea face doar puțin mai scurt piciorul unei litere și, după cum sesizați, prin aceasta obținem aceleași expresii în ambele versete. Putem deci citi cele două texte astfel: „Pe Tine, Tăria mea, Te voi aștepta … Ție, Tăria mea, Îți voi cânta.”

Ele sunt, cuvânt cu cuvânt, asemănătoare, cu diferența semnificativă că, într-unul, așteptarea trece în cântare, iar în celălalt, așteptarea tăcută erupe în muzică de laudă. În aceste două verbe – a aștepta și a cânta – literele, în ebraică, sunt identice, cu excepția uneia singure, întărind astfel impresia de asemănare și, în același timp, accentuând, cu artă poetică, pe cea de deosebire. Asemănarea se extinde în mod evident și la a doua jumătate a fiecărui verset, unde motivul pentru așteptare și, deopotrivă, pentru laudă este același – „căci Dumnezeu este adăpostul meu” –, cu variația grăitoare ce urmează și care arată că la baza cântării se află nu doar ideea că „Dumnezeu este adăpostul meu”, ci și aceea că El este „Dumnezeul îndurării mele”.

Aceste două versete paralele sunt, deci, un fel de refren, apărând la încheierea fiecărei diviziuni a psalmului. Iar dacă examinăm structura lui și ideea generală, vom vedea că primul verset stă la capătul unei imagini a necazului și primejdiei psalmistului și face tranziția spre al doilea, care este, în principal, o rugăciune pentru eliberare și se termină cu refrenul modificat și lărgit, după cum am arătat.

Explicația de la începutul psalmului ne arată că el datează din perioada timpurie a persecuției lui David de către Saul, când persecutorii stăteau la pândă ca să-i ia viața (vezi versetul 3) și el a fugit noaptea din cetate. Ceea ce face probabilă această datare este o anumită asemănare între împrejurări și o parte din imaginea dușmanilor lui. Dacă așa este, atunci acesta este unul dintre cei mai vechi psalmi ai lui David și este interesant întrucât prezintă credința și curajul lui, chiar de la prima apariție a primejdiei. Dar indiferent dacă așa este sau nu, avem aici glasul unui suflet devotat aflat într-o suferință cumplită și ar fi bine să învățăm lecția îndoitei lui declarații.

Omul, copleșit de nenorocire, își caută refugiu la Dumnezeu. „Pe Tine, Tăria mea, Te voi aștepta, căci Dumnezeu este adăpostul meu” (v. 9, KJV). Apoi, datorită așteptării, starea lui de spirit și sentimentele lui se schimbă, chiar dacă împrejurările exterioare sunt aceleași. El începe cu: „Dumnezeule, scapă-mă de vrăjmașii mei… căci iată-i că stau la pândă ca să-mi ia viața” (v. 1 și 3), trece prin: „Tăria mea, pe Tine Te voi aștepta” (v. 9) și sfârșește cu „Tăria mea, Ție îți voi cânta” (v. 17a, KJV). Putem deci să ne punem observațiile în două grupe și să ne ocupăm puțin de aceste două aspecte: așteptarea după Dumnezeu și schimbarea așteptării în laudă.

În legătură cu primul – așteptarea după Dumnezeu – trebuie să notez că expresia de aici „voi aștepta” (KJV) este întrucâtva remarcabilă. Mai exact, ea înseamnă „Voi privi la Tine”. Este un verb care, în general, se folosește nu referitor la faptul că noi privim în sus, la El, ci referitor la faptul că El privește în jos, la noi. Descrie acțiunea unui păstor care își păzește turma, a unei santinele care păzește o cetate, a unor străjeri care așteaptă dimineața etc. Folosind această expresie, psalmistul parcă ar spune că sunt două feluri de a privi: Dumnezeu privind la mine și eu privind la Dumnezeu. Eu privesc la El ca să mă binecuvânteze; El privește în jos, la mine, ca să îmi poarte de grijă. El mă păzește, iar eu stau plin de așteptare înaintea Lui, întocmai cum cineva dintr-o cetate asediată stă pe metereze și privește cu nerăbdare de-a lungul câmpiei pentru a observa sosirea ajutoarelor mult așteptate. Dumnezeu „așteaptă să se milostivească” (Isaia 30:18) – minunate cuvinte, descriind așteptarea de către El a timpului și a căilor potrivite de a ne binecuvânta, precum și grija răbdătoare pe care o manifestă față de duhul nostru nesupus și nepăsător. Am face bine să învățăm din atitudinea Lui plină de dăruire și, în ce ne privește, să așteptăm după El, ca să fim ajutați. Căci aceste două lucruri – veghea și răbdarea – reprezintă elementele principale ale gândului Scripturii referitor la așteptarea după Dumnezeu. Dați-mi voie ca, în câteva cuvinte, să întăresc fiecare dintre acestea două.

Nu există speranță în ajutorul lui Dumnezeu și nu există ajutor din partea lui Dumnezeu fără o așteptare veghetoare din partea noastră. Dacă nu primim putere și adăpost de la El, aceasta este din cauză că nu suntem cu ochii în patru în așteptarea lor. Mult ajutor oferit din cer trece pe lângă noi, pentru că nu stăm pe turnul nostru de veghe pentru a surprinde în depărtare semnele venirii lui și pentru a-i deschide larg poarta inimii noastre ca să intre. Cine nu se așteaptă la niciun ajutor nici nu va primi; cel ale cărui așteptări nu-l fac să fie vigilent va primi foarte puțin. Soldații unei garnizoane încercuite, care știu că forțele de sprijin sunt pe drum, își încordează cu putere ochii pentru a surprinde prima strălucire a razelor de soare pe sulițele acestora în marșul lor prin trecătoare. Cât de diferite de veghea încordată sunt anticiparea apatică și privirea ocazională, caracterizate mai mult de neîncredere decât de speranță, cu care ne întoarcem spre cer în vreme de nevoie! Nu e de mirare că experimentăm așa de puțin faptul că Dumnezeu este „tăria” noastră și „adăpostul” nostru, când doar parțial credem că El este și prea puțin ne așteptăm că va și fi toate acestea pentru noi. Vechiul și cunoscutul proverb spune: „Cei ce sunt atenți la providență nu vor duce niciodată lipsă de o providență care să vegheze asupra lor” și îl putem reformula altfel: „Cei care nu sunt atenți la providență nu vor avea niciodată o providență care să vegheze asupra lor.” Dacă nu pui afară vasele pentru colectarea apei atunci când plouă, nu vei avea apă. Dacă nu ești atent ca să-L vezi pe Dumnezeu venind în ajutorul tău, grija lui Dumnezeu de a-ți arăta îndurare nu-ți va fi de niciun folos. Așteptarea Lui nu este un substituent pentru așteptarea noastră, ci, pentru că El așteaptă, și noi trebuie să așteptăm. Noi spunem: Ne așteptăm ca El să ne mângâie și să ne ajute. Ei bine, stăm noi, cum ar veni, pe vârfuri, ridicându-ne mâinile goale, pentru a ajunge mai aproape de darurile pe care le așteptăm? Sunt ochii noștri îndreptați necurmat spre Domnul (vezi Psalmul 25:15)? Suntem noi absorbiți de darurile Lui, cercetându-le cu înflăcărare, așa cum face un căutător de aur cu cuarțul din vasul lui, pentru a detecta fiecare bucățică strălucitoare din prețiosul metal? Mergem noi la lucru și la lupta noastră zilnică cu așteptarea plină de încredere că Domnul va veni cu siguranță când ne vom afla într-o mare nevoie și-i va împrăștia pe vrăjmașii noștri? Suntem noi cu ochii în patru pentru a vedea ajutorul despre care știm că va veni, temându-ne ca nu cumva el să treacă pe lângă noi neobservat și, asemenea porumbelului din corabie, negăsind niciun loc de reazem în inimile noastre scufundate într-un potop de necazuri, să fie nevoit să se întoarcă la adăpostul liniștit de unde a venit în misiunea lui eșuată? Vai, câți mesageri blânzi ai lui Dumnezeu zboară în jurul inimilor noastre, căutând un adăpost în ele! Nu sunt recunoscuți și nu sunt primiți, pentru că nu i-am așteptat. La ce folosește că o mână puternică de pe stâncă aruncă funia de salvare înspre cei naufragiați, dacă niciun ochi de pe punte nu este în așteptarea ei? Ea atârnă acolo, inutilă și nevăzută, și apoi cade în mare, iar sufletele de la bordul navei se scufundă. Noi înșine suntem de vină – și, în bună măsură, greșim neașteptând venirea ajutorului lui Dumnezeu – dacă suntem copleșiți de sarcini, de greutăți sau de întristările vieții. Ne mirăm că suntem lăsați să ne ducem singuri luptele. Dar oare așa e? Nu e vorba mai degrabă de faptul că, în timp ce ajutorul lui Dumnezeu se grăbește să ne vină alături, noi nu ne deschidem ochii să-l vedem și nici inimile ca să-l primim? Dacă trecem prin lume cu mâinile atârnând neputincioase în jos, în loc să le înălțăm spre cer, sau fiind plini de nimicurile și zbenguielile prezentului, așa cum se întâmplă cu mulți dintre noi, de ce să ne mirăm dacă darurile cerești de putere nu ajung în posesia noastră? Acea atitudine de așteptare veghetoare este minunat descrisă în cuvintele expresive ale unui alt psalm: „Sufletul meu așteaptă pe Domnul mai mult decât cei care așteaptă dimineața, da, mai mult decât cei care așteaptă dimineața” (Psalmul 130:6, KJV). Ce imagine este aceasta! Gândiți-vă la bolnavul care nu poate dormi, învârtindu-se agitat noaptea întreagă în patul lui răvășit, sfâșiat de durerea pe care întunericul o face și mai greu de suportat. Ochii lui îngreuiați se înalță des spre fereastră ca să vadă dacă zorii nu au început să lase pe ea o lumină slabă. O, cum geme el: „Dea Dumnezeu să vină dimineața!” Sau închipuiți-vă un om neînarmat și singur, care înnoptează în pădure. Aude în jurul lui cum fiarele urlă, țipă, zbiară, în timp ce focul pe care l-a făcut se stinge și el știe că viața lui depinde de venirea cât mai curând a zorilor. Cu o și mai mare nerăbdare ar trebui noi să-L așteptăm pe Dumnezeu, a cărui venire reprezintă o dimineață  mai bună pentru duhul nostru bolnav și lipsit de apărare. Dacă nu așa căutăm ajutorul Lui, nu trebuie să fim surprinși că nu-l obținem. Nu este nicio promisiune (și nicio probabilitate), că ajutorul va veni în somn la oameni care nici nu-l doresc, nici nu-l așteaptă. Iar o asemenea așteptare veghetoare este însoțită de răbdare. Nu este nicio nerăbdare în ea, ci tocmai opusul. „Dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare” (Romani 8:25). Dacă știm că El va veni în mod sigur, atunci, chiar dacă zăbovește, putem să-L așteptăm. Măsura încrederii noastre este întotdeauna măsura răbdării noastre. Fiind siguri că El este necurmat „în mijlocul” Sionului, putem fi siguri că, la vremea potrivită, Se va arăta cu o putere eliberatoare, ajutându-l „în revărsatul zorilor” (vezi Psalmul 46:5). Așadar, așteptarea înseamnă veghere și răbdare, ambele avându-și rădăcina în încredere.

De asemenea, ne este prezentată aici nu doar natura, ci și obiectul acestei așteptări. „ Pe Tine, Tăria mea, Te voi aștepta, căci Dumnezeu este adăpostul meu.”

Obiectul înspre care este îndreptată așteptarea, precum și temeiul pe care stă ea sunt arătate în aceste două nume date lui Dumnezeu aici. Numele Domnului este tărie, de aceea Îl voi aștepta pe El cu încrederea că voi primi din puterea Lui. Domnul este „adăpostul” meu, de aceea Îl aștept pe El cu încrederea că voi fi în siguranță. Un nume se referă la starea noastră de slăbiciune și incompetență pentru sarcinile pe care le avem de îndeplinit și arată spre Dumnezeu care toarnă putere în noi. Celălalt arată spre expunerea noastră la primejdii și dușmani și, de asemenea, arată spre Dumnezeu care ne înconjoară cu protecția Lui. Cuvântul tradus prin „adăpost” înseamnă, literal, „o fortăreață înaltă” și este același cuvânt care încheie fermecătoarea enumerare de nume ale Dumnezeului izbăvitor al psalmistului, pe care el ne-o dă când jură să-L iubească pe Iehova, care este Stânca, Cetățuia și Izbăvitorul lui; pe Dumnezeul lui în care se încrede și care este Scutul, Tăria care îl scapă și Turnul lui înalt. Primul nume vorbește despre locuirea lui în noi și despre puterea Lui făcută desăvârșită în slăbiciunea noastră; al doilea vorbește despre locuirea noastră în Dumnezeu și despre adăpostul pe care îl găsim în El. „Numele Domnului este un turn tare; cel drept fuge în el și stă la adăpost” (Proverbe 18:10). Întocmai cum o armată depășită numeric și care nu este în stare să lupte cu succes în loc deschis împotriva dușmanului se refugiază la adăpostul unei fortărețe de pe înălțime, ridică podul de acces și, astfel, nu poate fi atinsă de nimic ce nu are aripi, la fel și acest om, presat puternic de dușmanii lui, aleargă la Dumnezeu pentru adăpost și se simte în siguranță în spatele acestor ziduri puternice.

Acesta este Dumnezeul pe care Îl așteptăm noi. Recunoașterea caracterului Său puternic și gata de a ajuta este singurul lucru care va trezi încrederea noastră plină de așteptări, iar caracterul Lui astfel recunoscut este singurul lucru pe care încrederea noastră îl poate înțelege corect. Încrede-te în ce este El și încrede-te în El datorită a ceea ce este, iar credința ta să se apuce de Însuși Dumnezeul cel viu, și de nimic altceva pe lângă El.

Dar a-L aștepta pe Dumnezeu nu înseamnă doar recunoașterea caracterului Său, așa cum ne este revelat, ci implică și actul de a apuca, pentru noi înșine, puterea și binecuvântarea acelui caracter. „Tăria mea, adăpostul meu” spune psalmistul. Deci gândește-te la ceea ce este El și crede că El este acel lucru pentru tine, altfel nu poate fi o adevărată așteptare după El. Fă ca Dumnezeu să fie al tău revendicând partea ta din puterea Lui, căutându-ți refugiul în acel locaș puternic. Nu putem să-L așteptăm pe Dumnezeu în mulțime, ci fiecare în parte trebuie să spună: „Tăria mea și adăpostul meu.”

Acum să ne îndreptăm atenția spre al doilea verset al celor două texte ale noastre: „O, Tăria mea, Ție îți voi cânta; căci Dumnezeu este adăpostul meu și Dumnezeul îndurării mele.”

Aici surprindem așteptarea și vegherea tocmai în acțiunea de trecere la posesiune și laudă. Căci, rețineți, aspectul lucrurilor nu s-a schimbat câtuși de puțin între primul verset al textului nostru și ultimul. Și acum dușmanii sunt pretutindeni în jurul lui David; ei „urlă ca niște câini și dau ocol cetății” (v.6). Răul care îl amenința și-l făcea să fie trist persistă, nemicșorându-se câtuși de puțin. Atunci ce s-a schimbat? David s-a schimbat. Și cum s-a schimbat? Așteptarea lui după Dumnezeu a început să lucreze o schimbare interioară și el s-a ridicat – cum ar veni – din adâncimile întristării lui și a ajuns la lumină. Așa este întotdeauna, prietenii mei! Înainte de a se produce o eliberare în realitatea exterioară are loc o eliberare în duh. Dacă așteptarea noastră răbdătoare va aduce, și cu siguranță va aduce, la vremea potrivită, un răspuns sub forma îndepărtării primejdiei și a ușurării întristării, ea va aduce mai întâi răspunsul mai bun: „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere”, pentru a ne păzi inima și mintea. Aceasta este cea mai înaltă binecuvântare pe care trebuie să o căutăm în așteptarea noastră după Dumnezeu și aceasta este binecuvântarea pe care o primim de îndată ce începem să-L așteptăm pe El. Eliberarea exterioară poate zăbovi, dar întotdeauna înaintea ei, ca un vestitor al apropierii ei, vin sentimentul poverii ușurate și calmul unei inimi întărite. Se poate că mai durează până vor apărea zorii, dar chiar și în timp ce întunericul persistă, o adiere slabă începe să miște frunzele nemișcate – promisiunea zorilor – și primele triluri ale păsărilor pe jumătate trezite alcătuiesc preludiul întregului cor care va saluta răsăritul soarelui.

Cred că este frumos să vedem cum, pe întinderea acestui mic psalm, cântărețul s-a limpezit – să zicem așa – și, cântând, a scăpat de fricile lui. Șuvoiul gândirii lui, asemenea unui râu de munte, tulbure la început, s-a limpezit și a devenit scânteietor. Tot tremurul și toată agitația au dispărut, numai pentru că, preț de câteva minute, și-a ținut gândurile îndreptate spre Dumnezeu și dragostea Lui. Primele rânduri de construcție ale acestui psalm, asemenea celor ale unei mari clădiri, sunt puse jos în adânc, în întuneric, dar coronamentul strălucitor este sus, în lumina soarelui, iar gloria luminoasă a lui Dumnezeu se reflectă intens din punctul cel mai înalt. Cine începe cu: „Izbăvește-mă!… Pe Tine Te voi aștepta” va trece foarte repede, chiar înainte de sosirea izbăvirii exterioare, la: „O, Tăria mea, Ție îți voi cânta!” Fiecare cântare a unei încrederi reale, chiar dacă s-ar putea să înceapă în gamă minoră, va sfârși într-o cascadă de bucurie triumfătoare. Știm că nicio rugăciune nu ar trebui să vină cu cereri fără a începe cu mulțumiri și, binecuvântat să fie Dumnezeu, nicio rugăciune nu ar trebui să prezinte cereri fără a sfârși cu mulțumiri. Așadar, toate strigătele noastre de durere, orice recunoaștere de către noi a slăbiciunii și a nevoii și toate implorările noastre tânguitoare ar trebui intercalate, să spunem așa, între două straturi de gânduri mai luminoase și mai vesele, asemenea rocii opace între două filoane de aur. Rugăciunea care începe cu mulțumire și trece apoi în așteptare, chiar și atunci când e rostită în mijlocul întristării și al unei strâmtorări cumplite, va sfârși întotdeauna în mulțumire, triumf și laudă.

Dacă privim acest al doilea verset al textului nostru ca pe o expresie a sentimentelor psalmistului în momentul când a fost rostit, atunci vedem în el o ilustrare frumoasă a rezultatului așteptării cu credincioșie, și anume transformarea plângerii în laudă. Dacă îl privim mai degrabă ca pe o expresie a încrederii psalmistului – „Tot Îl voi lăuda, pentru ajutorul Feței Sale” (Psalmul 42:5, KJV), vedem în el o ilustrare a puterii așteptării răbdătoare, care luminează nădejdea sigură a eliberării și aduce vara în toiul iernii. Ca hotărâre sau ca profeție, aceasta este deopotrivă o mărturie a răsplății bogate a așteptării în liniște a mântuirii de la Domnul.

În oricare dintre cele două folosiri ale cuvintelor, asemănarea lor aproape exactă cu a celor din versetul anterior este mai mult decât un simplu ornament poetic sau parte din forma artistică a psalmului. Ea ne învață o lecție valoroasă: cântarea eliberării împlinite, fie pe pământ, fie în bucuria finală din cer nu va fi decât o repetare mai dulce și mai bogată a strigătului care s-a ridicat, în necaz, din inimile noastre care au așteptat. Obiectul spre care ne vom îndrepta cu mulțumire este Cel spre care ne-am îndreptat cu rugăciunile noastre. Va fi aceeași întoarcere a sufletului spre El; numai că, în loc de așteptarea plină de tânjire din privirea noastră, bucuria își va aprinde lămpile în ochii noștri și mulțumirea va iradia de pe fețele noastre când ne vom întoarce spre lumina Lui. Îl vom privi pe El ca odinioară și-L vom numi cum obișnuiam să-L numim când ne aflam în neputință și în luptă: „tăria” noastră, „adăpostul nostru”. Dar cât de diferite sunt simțămintele cu care sufletul eliberat Îl numește așa pe Dumnezeu față de cele cu care inima întristată încerca să se agațe de mângâierea din acele nume! Atunci, realitatea lor era o chestiune de credință, adeseori greu de ținut strâns. Acum este o chestiune de amintire și experiență. „Te-am numit tăria mea când eram plin de slăbiciune; am încercat să cred că Tu erai adăpostul meu când eram plin de frică; Te-am imaginat ca pe o fortăreață a mea când eram înconjurat de dușmani. Acum Te cunosc drept Cel despre care atunci credeam că ești. După cum Te-am așteptat atunci ca să fii îndurător, Te laud acum că ai fost mai îndurător decât am sperat.” Binecuvântați sunt cei pentru care cele mai înalte așteptări ale lor au fost mai mici decât aducerile aminte pline de recunoștință și experiențele lor bogate și care pot să folosească, în cântările lor de laudă, numele cu care L-au chemat pe Dumnezeu și să-și dea seama că nu au cunoscut nici jumătate din profunzimea, dulceața sau puterea acelor nume.

Dar lauda nu înseamnă doar așteptare transformată. Experiența nu doar a adâncit concepția despre semnificația numelui lui Dumnezeu, ci a adăugat un nume nou. Strigătul nevoiașului era îndreptat spre Dumnezeu, tăria și adăpostul lui; cântarea celui scăpat este îndreptată spre Dumnezeul care este și Dumnezeul îndurării lui. Experiențele vieții au adus și mai mult la lumină dragostea și compasiunea gingașă ale lui Dumnezeu. Cât timp au ținut necazurile, era greu de crezut că Dumnezeu era suficient de puternic ca să ne ajute să le facem față și să ne păstreze în siguranță în mijlocul lor; era chiar mai greu să ne gândim că ele veneau de la El; era cel mai greu să credem că ele veneau din dragostea Lui. Dar după ce necazurile au trecut și scopul lor ne este mai clar, și după ce vom intra în posesia rezultatelor lor, manifestate în greutatea de slavă pe care ele au lucrat-o pentru noi, vom putea să privim înapoi și să le vedem pe toate drept îndurări ale Dumnezeului îndurării noastre, întocmai ca atunci când un om privește de pe vârful muntelui în jos, la ceața și norii prin care a trecut, și-i vede alungați de lumina soarelui care strălucește asupra lor din înălțime. Zona aceea încețoșată și umedă prin care s-a luptat să treacă este luminată de o frumusețe strălucitoare; privirea în urmă confirmă și întrece tot ceea ce credința a deslușit vag și a considerat a fi greu de crezut. Fraților, în timp ce luptăm aici, să spunem: „Pe Tine Te voi aștepta”, și atunci dincolo, cu o cunoaștere mai profundă a dragostei care a fost prezentă în toate necazurile noastre, vom putea cânta, în mijlocul marilor și nemeritatelor favoruri ale cerului, Celui care a fost tăria noastră în slăbiciunea pământească, adăpostul nostru în primejdiile pământești și care este veșnic „Dumnezeul îndurării noastre”.

The post Așteptând și cântând appeared first on Lampadarul de Aur.

Bisericile sunt pline de oameni „pe jumătate morţi”, care tot încearcă de ani de zile să termine cu ei înşişi, dar nu au avut niciodată curajul să îşi aplice lovitura finală. Însă dacă ei ar veni la picioarele Domnului Isus şi L-ar lăsa pe El să facă lucrul acesta, El l-ar face, iar ei ar intra în odihnă. Pe cruce, El a rezolvat atât problema morţii, cât şi pe cea a vieţii noastre, iar partea care ne revine nouă este aceea de a lăsa ca moartea Lui să fie aplicată naturii noastre, aşa cum a făcut-o şi cu vechile noastre păcate. După ce am făcut lucrul acesta, trebuie să lăsăm totul în mâinile Lui, să nu ne mai gândim la vechea noastră natură şi să o socotim moartă.

Socotind-o ca şi cum nu am mai fi noi înşine, ci un altul, trebuie să refuzăm să ascultăm de ea, să ne temem de ea, să ne identificăm cu ea sau chiar să vrem să o curăţim. Trebuie să o socotim a fi cu totul în mâinile Lui – şi moartă pentru noi pentru totdeauna – şi să depindem de El pentru fiecare suflare a noii noastre vieţi, aşa cum un copilaş nou-născut depinde de viaţa mamei lui.”

Verset din Scriptură

„Pentru că voi aţi murit” – Coloseni 3:3

The post Meditație appeared first on Lampadarul de Aur.

Apostolul a preluat acea imagine și a spus: „Accelerați mai mult pentru a face sigure chemarea și alegerea voastră. Sunteți pe ultima sută de metri; nu vă dați bătuți aici, nu abandonați cursa aici – accelerați!” Nu acesta este duhul lui Pavel? „Fraților, eu nu socotesc că am ajuns, nici că sunt deja desăvârșit (complet); fac un singur lucru: uitând acele lucruri care sunt în spate și privind înainte la acele lucruri care sunt înainte, mă silesc spre ținta premiului chemării cerești a lui Dumnezeu în Cristos… Socotesc toate lucrurile drept pierdere pentru superioritatea cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu.” Accelerez, îmi dau mai mult silința.

Vedeți care este premiul și care este ținta. Epistola către Evrei ne spune: „De aceea, frați sfinți, care aveți parte de chemarea cerească… Îl vedem pe Isus încununat cu slavă și cinste … ducând pe mulți fii la slavă”. Este vorba de tron, de participarea la slavă a celor aleși, a celor care ajung la starea de fii, la maturitate, care merg cu Domnul până la capăt. Cu siguranță acesta este astăzi cuvântul pentru poporul Domnului: Accelerează! Dă-ți mai mult silința!

Nota care răsună, care va răsuna pretutindeni, este starea de fiu, moștenirea, tronul, participarea cu El la slavă, în vederea unor scopuri administrative în veacurile care vor veni.

Domnul să pună în inimile noastre propriul Lui sentiment de urgență și să dea o înțelegere clară despre ce anume caută El să ne spună nouă și, prin noi, întregului Său popor.

The post Accelerați appeared first on Lampadarul de Aur.

Biserica lui Isus Cristos doarme în cea mai mare parte. Este ca un dormitor mare, în care toți creștinii sunt în paturi, dorm și te imploră, „Te rog, nu mă trezi! Vreau să dorm mai departe!” Și evident, când Dumnezeu începe să aducă trezirea, oamenii nu mai pot dormi! Nu poți dormi în biserică când Duhul lui Dumnezeu trezește oamenii! Uitați-vă la primul verset din capitolul 52 (Isaia): „Trezește-te! Trezește-te! Îmbracă-te cu putere!”  Treziți-vă! Sunteți niște creștini adormiți! Trezește-te, tu care dormi! Scoală-te din morți și Cristos îți va da viață!

Leonard Ravenhill

Să nu uitați aceste cuvinte spuse de un bătrân, de această parte a veșniciei, viața creștină nu are finalitate.

Ne rugăm ca în seara aceasta, unii dintre noi să ia parte la propriul serviciu de înmormântare, și să moară față de eul lor și să pună capăt tuturor eșecurilor și a slăbiciunilor.

Paris Reidhead

De ce să vină cineva la cruce?

De ce să îmbrățișeze cineva moartea cu Cristos?

De ce să vrea cineva să coboare, în identificare cu Cristos, la cruce, în mormânt și apoi să învieze? Vă spun eu de ce!

Pentru că e singura modalitate prin care Dumnezeu poate primi slavă dintr-o făptură omenească!

Leonard Ravenhill

Dacă te-aș întreba în seara aceasta, „Ești mântuit?” Poate vei răspunde, „Da, sunt mântuit.” De când? „O, a predicat cutare sau cutare, m-am botezat și…” Ești mântuit? De ce anume ești mântuit, de iad?

Ești salvat de amărăciune?

Ești salvat de pofte?

Ești salvat de înșelăciune?

Ești salvat de minciună?

Ești salvat de un comportament rău?

Ești salvat de răzvrătirea față de părinți?

Spune! de ce anume ești salvat?

Duncan Campbell

“Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel Sfânt? Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună şi nu jură ca să înşele. Acela va căpăta binecuvântarea Domnului, starea după voia Lui dată de Dumnezeul mântuirii lui.”  Psalm, 24.3-5

Leonard Ravenhill

Și nu era loc pentru El în casa de poposire.

A crescut puțin mai mare și nu a fost loc pentru El în familia Lui; familia Lui s-a întors împotriva Lui.

A mers la templu, nu a fost loc pentru El în templu;  și templul a fost împotriva Lui.

Și când a murit nu a avut loc de îngropare; a murit în afara cetății.

Atunci de ce, pentru Numele lui Dumnezeu, vă așteptați să fiți primiți peste tot?

Cum de lumea nu l-a acceptat pe cel mai sfânt Om care a trăit vreodată, dar ne acceptă foarte bine pe mine și pe tine?

Am făcut noi vreun compromis? Am făcut noi vreun compromis?

Nu am crescut deloc din punct de vedere spiritual?

Nu avem deloc dreptate, care să pună în lumină stricăciunea lor?

A.W. Tozer

Cel care este de sus este mai presus de toate lucrurile.

Iubiți creștini, vreau să vă spun să nu încercați să vă cereți scuze în Numele Lui.

Nu vă îngrijorați că nu puteți potrivi învățăturile Lui cu ceea ce ați învățat la școală.

Învățătura predată în școli pornește din mințile unor oameni căzuți și se adresează minților altor oameni căzuți.

Și nu este nevoie să ne cerem scuze în Numele Lui.

Leonard Ravenhill

După cum spunea A.W. Tozer:  “Len, despre omul care își ducea crucea afară din cetate puteai știi un singur lucru cu certitudine, și anume că nu urma să se mai întoarcă.”

Numai ce ne întoarcem de la altar că și mergeam din nou săptămâna următoare, la fel de fascinați. Nu petrecem nici măcar o jumătate de oră cu Isus, însă stăm  două ore mizerabile într-un cinematograf.

Și Pavel spune ce înseamnă lumea pentru mine: este un sistem al stricăciunii, putreziciunii și răutății.

Este anti-cristică de la inceput până la sfârșit.

Este lumea răstignită față de tine în seara aceasta, sau te fascinează încă?

T. Austin Sparks

Oare nu avem nevoie de o înțelegere mult mai mare despre cât de extraordinar de valoroasă este pentru Domnul o expresie adevărată a Bisericii. O astfel de perspectivă are un preț inestimabil.

Să ne dea Domnul mai mult din această agonie pentru întreagă Biserica Lui. Și atunci va fi prețioasă în ochii Lui.

Duncan Campbell

Când a coborât Dumnezeu, deodată, bărbați și femei din întreaga parohie au fost cuprinși de frica de Dumnezeu.

Doamne, oare sunt mâinile mele curate?

Este inima mea pură?

În momentul în care s-a întâmplat acel lucru, în acel grajd, o putere a fost eliberată în Barvas, care a cutremurat întreaga insulă Lewis. Dumnezeu a coborât! Duhul Sfânt a început să se miște printre oameni, iar pastorul, scriind dimineața următoare despre ce avusese loc s-a exprimat așa:

„Îl puteai întâlni pe Dumnezeu pe câmp și în mlaștini, îl puteai întâlni în casele oamenilor. Dumnezeu părea să fie peste tot.”

Ce a fost asta?

Trezire?

Trezire!

Nu a fost pornită de vreun evanghelist, nu a luat naștere din niște eforturi speciale, nu a fost ceva organizat prin demersurile oamenilor. Ci conștiența cu privire la Dumnezeu a cuprins întreaga comunitate într-o așa de mare măsură încât au lăsat la o parte orice alte treburi.

Îmi aduc aminte cum, la un moment dat, în decurs de 24 de ore am vorbit la opt întâlniri.. Bisericile erau arhipline. În apropiere era organizată o seară de dans, și în timp ce un tânăr se ruga pe culoar, puterea lui Dumnezeu s-a mișcat în acel dans și peste o sută de tineri prezenți acolo au părăsit locul în fugă, la fel cum fuge cineva de o molimă, și s-au îndreptat spre biserică.

Culoarul care ducea la amvon era blocat de tineri care veniseră de la dans, iar la amvon am găsit o tânără, absolventă a Universității din Aberdeen, care fusese la dans și care era întinsă jos și striga: „Mai este îndurare pentru mine? Mai este îndurare pentru mine? Mai este îndurare pentru mine?”

Dumnezeu era la lucru.

Acea întâlnire a continuat până la ora 4.00 dimineața.

–––––

„Domnule Campbell, sunt vreo 200, 300  de oameni adunați la sediul poliției. Sunt adunați acolo, unii sunt pe genunchi. Nu pot să înțeleg ce se întâmplă…“ Omul care mi-a spus asta nu fusese la biserică. Dar iată că o mulțime de bărbați și femei dintr-un sat vecin, de la 7, 8 kilometrii distanță, au fost așa mișcați de Dumnezeu, încât s-au pornit cu toții spre sediul poliției, deoarece știau că polițistul de acolo erau mântuit cu adevărat și cu frică de Dumnezeu.

Tânărul m-a rugat să merg cu el la sediul poliției și am făcut-o. Nu voi uita niciodată ce am auzit și ce am văzut în acea dimineață. Câțiva tineri erau îngenunchiați la marginea drumului. Îngenuncheată lângă unul dintre ei, aflat încă sub influența alcoolului, era mama lui bătrână, care spunea, „Willie, o, Willie, vii în sfârșit?!”

„Domnule Campbell, s-a întâmplat ceva minunat!. A zbucnit trezirea!”

Willie este astăzi pastor, iar din acel grup de tineri care L-au căutat pe Domnul în seara aceea, nouă sunt implicați în slujire!

–––––

„Vino la ușă să vezi mulțimea adunată aici!” Era ora 11, ora 11! M-am dus la ușă și acolo erau între 600 și 700 de oameni, adunați în jurul bisericii. În câteva minute, la 11.45, biserica era supraaglomerată. De unde au venit oamenii aceștia? De unde au știut ei că era o întâlnire la ora aceea la biserică? Nu știu! Dar ceea ce știu este că oamenii au venit din sate și din cătune. Dacă i-ai întreba astăzi ce anume i-a determinat să vină, nu ar putea să vă spună. Tot ceea ce știau era că fuseseră mișcați de o putere pe care nu o puteau explica și care i-a făcut să înțeleagă că erau niște păcătoși care meritau iadul! Și sigur că singurul loc unde au crezut că pot primi ajutor era biserica.

Aceasta este o realitate care nu poate fi contestată. Dumnezeu era peste tot! Și datorită acestei conștientizări a prezenței lui Dumnezeu, bisericile erau aglomerate; aglomerate!; din timpul zilei și până târziu în noapte, până la 5, 6 dimineața! În timpul trezirii, timpul nu mai există.

Una dintre cele mai mari mișcări din timpul acestei vizite cerești pline de har a fost că în acea noapte barul s-a închis și nu s-a mai deschis de atunci. Bărbații care obișnuiau să bea și își petreceau serile acolo, acum se închină și se roagă Domnului la întâlnirile noastre de rugăciune! Și aceasta pentru că au intrat în plinătate! Datorită faptului că oamenii din insula Lewis au înțeles adevărul, nu au mai dat înapoi de pe vremea acelei mișcări pline de har ce a avut loc cu ani în urmă.

Dragii mei, înțelegeți ce înseamnă trezirea? Înțelegeți ce înseamnă să Îl vezi pe Dumnezeu lucrând? Dumnezeul minunilor, Suveran, Supranatural, mișcându-Se în mijlocul oamenilor și sute dintre ei să fie primiți în Împărăție?

O, de am putea vedea lucrul acesta, de am putea să-l vedem!

Leonard Ravenhill

Ce este viața voastră? Este un abur care se ridică pentru puțin timp și apoi dispare. Lumea de afară nu așteaptă o nouă definiție a creștinismului, ci o nouă demonstrație a creștinismului.

Paris Reidhead

Aș greși dacă v-aș vorbi despre religia utilitaristă? Despre un creștinism convenabil? Și întrebarea pe care v-o veți pune este, „Este Dumnezeu un scop sau un mijloc?” Foarte repede în viața creștină trebuie să vă hotărâți dacă îl vedeți pe Dumnezeu ca pe un scop sau ca pe un mijloc.

Leonard Ravenhill

O întrebare mai provocatoare decât acest text este, „Ce este viața ta?”

Paris Reidhead

Filozofia zilelor noastre a devenit umanismul, pe care-l putem defini astfel: umanismul este o filozofie ce declară că scopul tuturor lucrurilor este fericirea omului, că motivul existenței este fericirea omului. Conform umanismului, salvarea nu este decât o chestiune de a fi cât mai fericit în viață.

Aceștia, dintre care fac și eu parte, fundamentaliștii, spun:

„Credem că Scriptura a fost insuflată de Duhul Sfânt.”

„Credem în dumnezeirea lui Isus Cristos.”

„Credem că există iad și că există rai.”

„Credem că Isus Cristos a murit, a fost îngropat și a înviat.”

Amintiți-vă însă că atmosfera este cea a umanismului, care afirmă că scopul suprem al existenței este fericirea omului. Așadar nu a trecut mult timp până când fundamentaliștii s-au cunoscut între ei pe baza acestei mărturisiri de credință. Majoritatea erau oameni care se întâlniseră cu Dumnezeu. Dar vedeți voi, la scurt timp după ce aceștia spuseseră: „Acestea sunt lucrurile care ne definesc ca fundamentaliști”, generația următoare a spus: „Iată cum devii fundamentalist:

Crede în insuflarea Scripturii!

Crede în dumnezeirea lui Cristos!

Crede în moartea, îngroparea și învierea Lui!

Și astfel, devii fundamentalist.”

Nu după mult timp, s-a ajuns la generația noastră, pentru care întregul plan de mântuire însemna să-ți dai acordul intelectual la câteva principii doctrinare. Iar o persoană era considerată creștină dacă putea răspunde cu „Îhî” la vreo 4-5 întrebări. Și dacă știa unde să răspundă „Îhî”, cineva îl bătea ușor pe spate, îi strângea mâna, îi zâmbea prietenos și-l asigura: „Frate, ești salvat.”

T. Austin-Sparks

„Cu ce preț?”

Paris Reidhead

Așadar, se ajunsese atât de jos, încât mântuirea nu era decât un consimțământ dat la o formulă sau la un plan. Iar scopul acestei mântuiri era fericirea omului, pentru că umanismul se infiltrase. Dacă ar fi să analizăm fundamentalismul în contrast cu liberalismul, care a apărut cu 100 de ani în urmă, am putea observa următorul lucru:

Liberalii spun că scopul religiei este să facă omul fericit în timpul vieții.

Fundamentaliștii spun că scopul religiei este să facă omul fericit după moarte.

Leonard Ravenhill

Noi ne mișcăm încă numai la țărmul oceanului posibilităților harului. Pune în seara aceasta în noi o insatisfacție sfântă.

Paris Reidhead

Până acolo încât s-a ajuns la ceva de genul acesta:

„Acceptă-L pe Isus ca să poți merge în cer. Doar nu vrei să mergi în iadul plin de flăcări, un loc dezgustător și murdar, atâta timp cât există un cer minunat acolo sus! Vino la Isus, ca să mergi în cer!” Acest apel este la fel de egoist ca și hotărârea câtorva oameni care stau într-o cafenea și se hotărăsc să meargă să jefuiască o bancă pentru a obține un câștig nemuncit.

Mă tem că a ajuns așa de subtil, încât se infiltrează oriunde. Ce este acesta? Iată esența: acest postulat filozofic care afirmă că scopul existenței este fericirea omului a fost cumva îmbrăcat cu termeni evanghelici și cu doctrine biblice până când Dumnezeu domnește în cer pentru fericirea omului, Isus Cristos S-a întrupat pentru fericirea omului, îngerii există pentru fericirea omului. Toate lucrurile există pentru fericirea omului!

Iar eu vă spun că acesta nu este creștinism!

Creștinismul spune: „Scopul întregii existențe este slava lui Dumnezeu.”

Umanismul spune: „Scopul întregii existențe este fericirea omului.”

Aceasta e înşelăciunea secolelor!!

Și este înșelăciunea în care noi trăim! Nu văd cum ar putea Dumnezeu să ne trezească, dacă nu ne întoarcem la creștinism.

Nu este omul fericit?  Oare nu a intenționat Dumnezeu să-l facă pe om fericit? Ba da, dar acesta este produsul secundar, nu produsul primar!

Vă întreb acum care este filozofia misiunilor? Care este filozofia evanghelizării? Care este filozofia unui creștin?

Dacă întrebați de ce m-am dus în Africa, vă voi răspunde că m-am dus, în primul rând, ca să „îmbunătățesc” modul în care era privită dreptatea lui Dumnezeu. Nu consideram că este drept ca cineva să meargă în iad fără a avea măcar o șansă de a fi mântuit. Așa că am plecat cu gândul de a oferi bieților păcătoși o șansă de a merge în cer. Nu am explicat lucrurile mai pe larg, dar dacă veți analiza ceea ce tocmai v-am spus, știți ce este acesta? Umanism. Eu foloseam pur și simplu resursele lui Isus Cristos ca un mijloc de a îmbunătăți condițiile umane de mizerie și suferință.

Iar când am ajuns în Africa, mi-am dat seama că ei nu erau niște bieți păgâni neștiutori care alergau de colo-colo prin junglă, căutând pe cineva care să le spună cum să ajungă în cer. Erau monștri ai nelegiuirii! Trăiau într-o sfidare absolută și totală, având mai multă cunoștință despre Dumnezeu decât mi-aș fi imaginat eu vreodată!

Meritau iadul, pentru că refuzau categoric să umble în lumina conștiinței lor, a legii scrise în inima lor, în lumina mărturiei naturii și a adevărului pe care-l cunoșteau! Când am aflat acest lucru, vă spun sincer că am fost atât de supărat pe Dumnezeu, încât odată I-am spus în rugăciune: „Ce mare scofală ai făcut, trimițându-mă la acești oameni care așteptau să li se spună cum să ajungă în cer!” Ca ajungând aici să descopăr că ei știau despre cer, dar nu vroiau să meargă acolo, că își iubeau păcatul și vroiau să rămână în el.

Am mers acolo motivat fiind de umanism. Văzusem fotografii cu leproși, cu răni ulceroase, fotografii cu înmormântări ale indigenilor și nu am vrut ca semenii mei să sufere în iad pentru veșnicie, după o asemenea existență mizerabilă pe pământ. Dar tocmai acolo, în Africa, Dumnezeu a început să crape acest înveliș al umanismului! În acea zi, stând în dormitor, cu ușa încuiată, m-am luptat cu Dumnezeu. Pentru că aici am început să înțeleg că oamenii pe care-i credeam neștiutori și doritori să afle cum să ajungă în cer, care spuneau: „Să vină cineva să ne învețe”, de fapt nici măcar nu-și făceau timp să vină să vorbească cu mine sau cu altcineva.

Nu erau interesați de Biblie sau de Cristos; își iubeau păcatul și voiau să trăiască mai departe în el. Atunci am ajuns în momentul în care am simțit că totul era o ipocrizie și o batjocură; am simțit că fusesem înșelat. Și am vrut să mă întorc acasă.

Acolo, în dormitor, fiind singur, pe când Îi spuneam cu sinceritate lui Dumnezeu ceea ce simțeam în inima mea, mi s-a părut că L-am auzit spunând: „Într-adevăr, oare nu va face dreptate Judecătorul întregului pământ? Păgânii sunt pierduți și vor merge în iad, nu din cauză că nu au auzit Evanghelia. Vor merge în iad pentru că sunt păcătoși și iubesc păcatul în care trăiesc! Și pentru că merită iadul. Dar Eu nu te-am trimis aici pentru ei, nu te-am trimis de dragul lor.”

Și am auzit, mai clar ca niciodată, deși nu era o voce fizică, ci ecoul adevărului tuturor veacurilor, care-și găsea calea către o inimă deschisă. L-am auzit pe Dumnezeu spunând inimii mele: „Nu te-am trimis în Africa de dragul păgânilor. Te-am trimis în Africa de dragul Meu. Ei merită iadul! Dar Eu îi iubesc! Și am îndurat agoniile iadului pentru ei! Nu te-am trimis acolo pentru ei! Te-am trimis acolo pentru Mine! Nu merit Eu răsplata suferințelor Mele? Nu merit Eu să fie ai Mei cei pentru care Eu am murit?”

Și aceasta ainversat totul, a schimbat totul și a îndreptat totul. Nu mai lucram pentru Mica, pentru zece sicli de argint și o cămașă, ci eram în slujba Dumnezeului Celui viu.

Leonard Ravenhill

Cu cât trăiesc mai mult, cu atât descopăr mai mult că nu știu.

În urmă cu doi ani, de anul nou, Dumnezeu mi-a dat un cuvânt. Nu obișnuiesc să răsfoiesc Biblia ca să găsesc un cuvânt. Domnul mi-a dat cuvântul, „Respingere”. Minunat!

Paris Reidhead

De ce te-ai pocăit? Aș vrea să mai văd oameni pocăindu-se în felul în care Biblia vorbește de pocăință. Observați diferența? Diferența este că cineva tremură, speriat că în iad va avea parte de suferință. Dar el nu și-a simțit monstruozitatea vinovăției! Nu a simțit monstruozitatea nelegiuirilor lui! Nu-și dă seama de ocara pe care I-a adus-o lui Dumnezeu! El tremură doar pentru că pielea lui va fi pârlită. Iată diferența dintre predicile secolului al XX lea și cele ale lui John Wesley, din secolul al XVIII-lea.

Wesley a fost un predicator al neprihănirii, care înălța sfințenia lui Dumnezeu în predicile sale de două sau trei ore, ținute în aer liber. Înălța sfințenia lui Dumnezeu, legea Lui, dreptatea Lui, înțelepciunea cerințelor Lui, justețea mâniei Lui și furia Lui, iar apoi se întorcea spre păcătoși și le zugrăvea monstruozitatea nelegiuirilor lor, răzvrătirea lor fățișă, trădarea și ticăloșia lor. Puterea lui Dumnezeu se cobora cu asemenea forță peste congregație, încât oamenii cădeau la pământ, total inconștienți! Pentru că li se revelase sfințenia lui Dumnezeu și în lumina ei, văzuseră monstruozitatea păcatelor lor. Duhul lui Dumnezeu străpunsese mințile și inimile lor, încât au căzut la pământ.

Nu încerca să convingă niște oameni buni că avea de-a face cu un Dumnezeu rău! Ci convingea niște oamenii răi că meritau mânia unui Dumnezeu bun!

Leonard Ravenhill

Orice iubești mai mult decât Îl iubești pe Isus Cristos este un idol. Nu contează ce este. Mi-e rușine să fac parte astăzi din biserica lui Isus Cristos, care este total diferită față de cea din Noul Testament, este atât de săracă, de oarbă, de fără putere.

Am ajuns la această concluzie: astăzi, în America, este o mișcare a lui Dumnezeu, însă nu între cei nemântuiți, ci între cei răscumpărați care sunt hotărâți, prin harul lui Dumnezeu să fie parte din mireasă, iar pentru a fi parte din mireasă, trebuie să fie divorțați de orice este din lume.

Vorbim cu cineva, care potrivit teologiei noastre, se îndreaptă spre un iad veșnic, și totuși îi punem numai niște întrebări de suprafață.

Aud o șoaptă cum că Isus te-a pus mai sus pe lista lui. Spune că devii periculos pentru împărăția lui. Spune că îi nimicești planurile, îi dai peste cap scopurile, îi dărâmi fortărețele. Însă noi nu dărâmăm nimic, ci construim biserici mici și frumoase și camere mici unde oamenii să stea împreună. Dacă Isus s-ar întoarce, nu ar mai curăța templul, ar curăța amvonul.

Când permitem ca realizările noastre să devină temeiul încrederii noastre, suntem în mare pericol. Oh, cât de mult vrem să fim prețuiți. Cât de mult vrem să fim respectați, ca oamenii să vadă ce daruri prețioase ale Duhului ni s-au dat. Știți de ce nu văd? Pentru că miroși greu a mândrie, de aceea nu văd.

John Wesley a murit în 1791, s-a convertit la 35 de ani. Inversați numărul și obținem 53. Adunându-le obținem 88, a fost salvat la 35 și a predicat timp de 53 de ani. Știți ce a lăsat în urmă după moartea lui? O mână de cărți, o haină decolorată din Geneva, îmbrăcat cu care a predicat în toată Anglia, șase linguri de argint pe care le-a primit de la cineva, șase bacnote de liră, care să fie date oamenilor săraci care-l vor duce la mormânt și atât. Șase bacnote de liră, șase linguri de argint, o mână de cărți, o haină veche și … mai era ceva … ce mai era? Ah, știu ce a mai lăsat, biserica metodistă.

Ar fi putut muri la fel de bogat ca predicatorul faimos pe care-l asculți la televizor Duminică. Sigur că a câștigat bani, și a construit orfelinate. Sigur că a câștigat bani, și a  imprimat biblii. Sigur că a câștigat bani, și a compilat, împreună cu Charles, cartea de cântări metodistă și a avut grijă de orfelinate. Iar posesiunile lui, la moarte, valorau treizeci de dolari.

A imprimat biblii. A imprimat cărți de cântări. A finanțat misiuni în toată lumea. Acesta este un mod bun să-ți folosești banii. Gândiți-vă la răsplată. De ce, pentru numele lui Dumnezeu, credeți că spune să nu ne strângem comori pe pământ? Strângeți-vă comori în cer.

M-am obosit să scriu despre trezire. M-am obosit să citesc despre trezire. În seara aceasta, în lume, sunt mai mulți oameni pierduți decât oricând altcândva în istoria lumii. Iar Dumnezeu vrea oameni care să fie cu adevărat beți, plini de Duhul lui Dumnezeu, care trăiesc o astfel de viață de dragoste cu Domnul Isus, astfel încât orice le-ar cere El, să facă.

Paris Reidhead

Am discutat cu oameni care nu aveau nicio siguranță că păcatele le erau iertate. Voiau să se simtă în siguranță înainte de a fi fost gata să se predea cu totul lui Cristos. Însă eu cred că singurii oameni despre care Dumnezeu mărturisește, prin Duhul Său, că sunt născuți din El sunt aceia care vin la Isus Cristos și spun ceva de felul acesta: „Doamne Isuse, Te voi asculta, Te voi iubi, Te voi sluji și voi face ceea ce vrei Tu atâta timp cât trăiesc, chiar dacă voi merge în iad la sfârșitul vieții mele, doar pentru că Tu ești vrednic să fii iubit, ascultat și slujit, și nu încerc să fac un târg cu Tine!”

Dar, o, cunosc așa de mulți oameni care vor să cunoască plinătatea lui Dumnezeu pentru a se folosi de Dumnezeu!

Un tânăr predicator a venit la mine în Huntington, Virginia de Vest, și mi-a spus:

− Frate Reidhead, am o biserică extraordinară. Am un program de școală duminicală minunat, o emisiune la un radio creștin care prosperă. Dar simt o nevoie, o lipsă în viața mea; am nevoie să fiu botezat cu Duhul Sfânt, am nevoie să fiu umplut cu Duhul. Cineva mi-a spus că Dumnezeu a lucrat asta în tine, de aceea m-am gândit că ai putea să mă ajuți.

M-am uitat la omul acesta, și știți cum arăta? Ca mine. Exact ca mine. Am văzut în el tot ce era și în mine. Ați crezut că urma să spun cum eram eu înainte? Nu, ascultă, inimă dragă: dacă te-ai văzut vreodată pe tine însuți, știi că nu vei putea fi niciodată altceva decât ceea ce ești. „Pentru că… în mine, adică în carnea mea, nu locuiește nimic bun”. Omul acesta arăta ca mine.

Era ca un tip de la volanul unui Cadillac, care spune celui de la benzinărie:

− Amice, fă-i plinul cu cel mai bun octan pe care-l ai. Ei bine, așa arăta – voia putere pentru programele sale. Însă Dumnezeu nu va fi un mijloc pentru împlinirea scopurilor niciunui om.

I-am răspuns:

− Îmi pare foarte rău, dar nu cred că te pot ajuta.

Și m-a întrebat:

− De ce?

− Nu cred că ești pregătit. Mă gândesc că te crezi la volanul unui Cadillac. Mi-ai vorbit de programele tale, de radioul tău, de școala ta duminicală și de biserica ta. Toate sunt foarte bune. Te-ai descurcat minunat fără puterea Duhului Sfânt.

Un creștin chinez a fost întrebat când s-a întors înapoi în China:

− Ce te-a impresionat cel mai mult în America?

El a spus:

− Lucrurile extraordinare pe care americanii le pot realiza fără Dumnezeu.

Iar acest tânăr predicator realizase foarte multe, practic, fără Dumnezeu. Acum, el vroia un fel de putere pentru a-și putea împlini scopurile și pe mai departe.

I-am spus:

− Nu, nu. Tu stai la volan și-I spui lui Dumnezeu: „Dă-mi putere să merg mai repede”, dar nu merge așa; tu trebuie să te dai la o parte.

Dar îl cunoșteam pe acest nenorocit, pentru că mă cunoșteam pe mine. I-am spus:

− Nu, niciodată nu va merge așa. Trebuie să treci pe bancheta din spate.

Și îl puteam vedea cum se întinde și apucă volanul. I-am spus:

− Nu, nu e suficient să stai pe bancheta din spate. Înainte ca Domnul să lucreze în tine, știi ce trebuie să faci tu?

Iar el m-a întrebat:

− Ce?

− Trebuie să ieși din mașină, să scoți cheia din contact, să deschizi portbagajul, să-I dai cheile Domnului Isus, să intri apoi în portbagaj, să îl închizi și să șoptești prin gaura cheii: „Doamne, umple-o cu ce vrei Tu și condu Tu, de acum încolo depinde de Tine.”

Acesta este motivul pentru care mulți creștini nu intră în plinătatea lui Cristos: vor să devină leviți, slujind pentru 10 sicli de argint și o cămașă. I-au slujit lui Mica, dar cred că, dacă ar avea puterea Duhului Sfânt, ar putea sluji seminției lui Dan.

Niciodată nu va merge așa, niciodată. Există un singur motiv pentru care Dumnezeu „are nevoie” de tine, și acela este de a te aduce în punctul în care, pocăindu-te, să vezi că ai fost iertat pentru gloria Lui, să vezi că, prin biruința Domnului, ai fost dus în moarte pentru ca El să poată domni, și, în acea plinătate, Isus Cristos să poată trăi și lucra prin tine.

Atitudinea ta trebuie să fie aceea a Domnului Însuși, care a spus: „Nu pot face nimic de la Mine Însumi”. Nu pot să vorbesc de la mine. Nu îmi fac propriile planuri. Să trăiesc pentru slava lui Dumnezeu în Isus Cristos este singurul motiv pentru care exist.

Dacă v-aș spune: „Veniți să primiți mântuirea, ca să mergeți în cer; veniți la cruce, ca să aveți bucurie și biruință; veniți să primiți plinătatea Duhului, ca să fiți satisfăcuți”, aș cădea în capcana umanismului.

Prietene drag, dacă ești aici fără Cristos, vino la Isus Cristos și slujește-L cât vei trăi, chiar dacă la sfârșit vei merge în iad, pentru că El este vrednic! Prietene creștin, te îndemn să vii la cruce, și, făcându-te una cu El în moarte, să experimentezi tot ce înseamnă moartea față de sine, pentru ca El să primească slava. Dragă frate, dacă nu cunoști plinătatea Duhului Sfânt, vino și adu-ți trupul ca o jertfă vie și lasă-L să te umple, pentru ca El să-Și împlinească în tine, pe deplin, scopul pentru care a venit și să-Și culeagă slava din viața ta.

Nu este vorba de ceea ce vei obține tu de la Dumnezeu, ci de ceea ce El va obține din viața ta.

Haideți să punem capăt o dată pentru totdeauna acestui creștinism utilitarist, care face din Dumnezeu un mijloc, în loc de un SCOP glorios – după cum El este. Haideți să demisionăm, haideți să-i spunem lui Mica: s-a terminat. Nu vom mai fi preoții lui, care slujesc pentru zece sicli și o cămașă. Haideți să-i spunem seminției lui Dan că s-a terminat. Și haideți să venim și să ne prosternăm la picioarele Fiului lui Dumnezeu, străpuns de cuie, și să-I spunem că Îl vom asculta, Îl vom iubi și Îi vom sluji cât timp vom trăi pentru că El este vrednic!

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, doi tineri moravieni au auzit despre o insulă din Indiile de Vest, unde un proprietar britanic ateu avea între două și trei mii de sclavi. Proprietarul acesta spusese: „Pe insula mea nu va pune niciodată piciorul vreun predicator sau preot. Dacă naufragiază, îl vom ține separat într-o casă până ce va trebui să plece, dar niciodată nu va vorbi vreunuia dintre noi despre Dumnezeu. M-am săturat de toată absurditatea asta.” Trei mii de sclavi din junglele Africii au fost aduși pe o insulă din Atlantic, unde aveau să trăiască și să moară fără să audă de Cristos.

Acești tineri moravieni au auzit de starea lor nenorocită. S-au vândut acestui colonist britanic pentru prețul standard care se dădea pe un sclav și au folosit banii primiți din vânzare pentru a-și cumpăra biletul spre Indiile de Vest, căci nu voia nici măcar să le asigure transportul. Comunitatea moravienilor din Herrnhut a venit să-i vadă plecând pe acești doi tineri, care nu aveau să se mai întoarcă niciodată, întrucât se vânduseră de bunăvoie sclavi pe viață. În calitate de creștini, ei aveau să fie o mărturie a dragostei lui Dumnezeu în mijlocul sclavilor dintre care acum făceau parte.

Familiile lor plângeau și, în timp ce vasul era purtat de maree și depărtarea creștea, se întrebau: Este înțeleaptă jertfa lor extremă? Este necesară? Cablurile au fost aruncate și înfășurate pe piloni. Cei doi tineri au privit la distanța ce se mărea. S-au prins de brațe, și-au ridicat mâinile și au strigat peste depărtarea mereu crescândă, ultimele cuvinte care au fost auzite din gurile lor:

− Fie ca Mielul care a fost înjunghiat să primească răsplata suferințelor Sale!

Aceasta a devenit viziunea misiunilor moraviene și este unicul motiv pentru care noi existăm… pentru ca Mielul care a fost înjunghiat să primească răsplata suferințelor Sale.

Leonard Ravenhill

Întrebarea nu este dacă ai fost provocat. Întrebare este dacă ai fost schimbat!?

The post Imnul trezirii appeared first on Lampadarul de Aur.

La o serie de întâlniri despre Viața victorioasă, ținute în Toronto, vorbitorul a vorbit despre calea de eliberare din anumite ispite care vin ca un fulger, pe neașteptate, când nu este timp să te rogi sau să Îi ceri Domnului eliberare. În astfel de momente, siguranța noastră stă nu într-o rugăciune de eliberare, pentru că nu este timp pentru aceasta, ci mai degrabă în faptul că Cristos ne eliberează fără să I-o cerem; și într-un astfel de moment, ca de altfel întotdeauna, trebuie să Îi mulțumim Domnului nostru pentru eliberare, nu să I-o cerem.

Pentru că Domnul nu ne spune „Harul Meu îți va fi îndeajuns, ori de câte ori îl vei cere”. El spune „Harul Meu Îți este îndeajuns.” Acest cuvânt minunat nu este o promisiune: este afirmarea unui fapt.

La câtva timp după conferință, vorbitorul a primit o scrisoare de la un lucrător creștin din Toronto, care știa de ani de zile adevărul despre victoria prin credință și care, totuși, era neîmplinit și înfometat în viața lui spirituală. Acum el scria: „Cuvântul dumneavoastră referitor la acea fracțiune de secundă, când nu este timp pentru rostirea unei rugăciuni, a pus degetul pe rană. Marele, minunatul ESTE mă însoțește ca gardian, și eu experimentez ceva nou. Știți, capul mă supără, astfel că nu mă pot duce decât la puține strângeri și nu prea pot lucra seara; nervii mei sunt slăbiți și iritabili; dar știu că El poate și că va avea grijă de ‚lucrurile care se ivesc pe neașteptate’.” Da, o va face, pentru că El este Cel care face.

Acest verb scurt „ESTE” din minunatul cuvânt al Domnului nostru către Pavel, și prin el, către fiecare membru al trupului lui Cristos, „Harul Meu îți este îndeajuns”, este o veritabilă stâncă a vremurilor. Scriitorul acestui editorial, găsind o minunată putere, siguranță și eliberare în el, îl întorcea pe toate părțile în mintea sa într-o zi și se gândea la faptul că Cristos este îndeajuns. Se agăța, sau mai degrabă se odihnea în acest cuvânt „este” – și apoi s-a gândit:

„Dar oare am eu vreun drept să fac atât de proeminent acel verb mic și nesemnificativ, „este”, și să mă bazez atât de mult de el, când poate ar trebui să mă gândesc mai degrabă la un cuvânt mai important, cum ar fi numele lui Cristos?”

Instantaneu a apărut în mintea lui ceva ce se pare a fi fost replica Sfântului Duh Însuși: „Dar verbul „este” e același verb despre care Dumnezeu spune că e propriul Său nume – „EU SUNT”. Și, dacă acest cuvânt mic „este” face parte din însuși numele lui Dumnezeu, nu trebuie să te temi să te gândești prea mult la el și să te bazezi încrezător și în întregime pe el”. Slăvit să fi e Dumnezeu pentru numele Său minunat! Slavă lui Dumnezeu pentru că El este! Omul credinței victorioase pur și simplu crede că Dumnezeu este și că tot ce spune Dumnezeu că este așa, este așa. A crede acest lucru Îi face plăcere lui Dumnezeu; pentru că „fără credință este cu neputință să-I fi m plăcuți Lui; Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).

Gândiți-vă pentru o clipă la semnificația numelui „DOMNUL” (Iehova). Când Moise L-a întrebat pe Dumnezeu ce nume să folosească pentru El când le vorbește copiilor lui Israel despre El, Dumnezeu a răspuns: EU SUNT CEL CE SUNT. Și a adăugat: Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce Se numește EU SUNT m-a trimis la voi” (Exodul 3:14). Cuvântul Domnul sau Jehova înseamnă, ad literam, „Cel ce este cine este, prin urmare, veșnicul EU SUNT.” Alte elemente care intră în numele Jehova îi oferă înțelesul de „Cel auto-existent, care Se descoperă pe Sine Însuși”. Și acest nume, Domnul, sau Jehova, este cu precădere numele mântuitor al lui Dumnezeu. El este folosit în pasajele biblice care se referă în mod specific la lucrarea răscumpărătoare și mântuitoare pe care Dumnezeu o face pentru omul căzut, păcătos. Cu siguranță, nu este la întâmplare că un cuvânt central, vital, în acea afirmație minunată a unui fapt: „Harul Meu îți este de ajuns”, e micul verb „este”, care face parte din însuși numele, fi ința și dragostea răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. Dumnezeu Jehova, Dumnezeul nostru Răscumpărător din legământul Lui minunat cu noi, este veșnicul Cristos, înjunghiat de la întemeierea lumii, a cărui viață turnată este harul l ui Dumnezeu, care lucrează cu putere pentru noi, fără să-i cerem asta, fără să-l căutăm, fără niciun fel de condiții.

Dumnezeu este, fi e că o credem sau nu. Dar harul Său nu poate fi experimentat în viețile noastre atâta vreme cât Îl facem mincinos pe Dumnezeu spunând că ceea ce El declară a fi un fapt nu este un fapt. În momentul în care credem în acest fapt declarat de Dumnezeu, puterea se arată cu succes și îndeajuns în viețile noastre pentru a ne face mai mult decât victorioși și a ne conduce la triumf.

Toată puterea lui Dumnezeu, îndeajuns pentru a mântui, a elibera și a ne păstra, se află în Cristos. Cristos este mai mult decât o promisiune:

El este un fapt, Stânca veșnică a veacurilor, pe care putem să sprijinim totul. Harul lui Dumnezeu este Cristos; iar harul lui Dumnezeu în Isus Cristos este îndeajuns. Îi mulțumim și Îl lăudăm noi pentru aceasta?

Prietenul din Toronto, care „experimentează ceva nou” pentru că se sprijină pe faptul că Cristos Îi este îndeajuns, se sprijină pe Cristos Însuși, veșnicul „ESTE”, a făcut un semn de carte pe care a scris acest scurt, dar atotsuficient text din 2 Corinteni 12:9. Modul în care a conceput acest semn de carte scoate în evidență importanța acelui verb minunat. Mai mult, este de remarcat că pronumele „Meu”, care se referă la Domnul Isus Cristos, este mult mai mare decât pronumele „îți (ție)”. Chiar dacă nevoile tale sunt teribil de mari, atât de mari, încât nu ai nicio speranță, Cristos și harul Lui sunt infinit mai mari. „Unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult” (Romani 5:20). Este o binecuvântare în felul în care este redat textul pe acest semn de carte, în mod special pentru că este imprimat în două culori, cu acel verb central „ESTE” în roșu strălucitor, culoarea prețiosului sânge răscumpărător al Domnului nostru Isus.

Merită să repetăm aici povestea familiară a circumstanțelor care au revoluționat viața unuia dintre cei mai cunoscuți lucrători creștini ai Marii Britanii, pe care Dumnezeu l-a făcut un turn de tărie în ultimii patruzeci și cinci de ani; el a ținut mesaje despre victorie la marea conferință de la Keswick.

Era în anul 1874. Un tânăr vicar din Biserica Angliei, Rev. J.W. Webb-Peploe, și soția lui s-au dus pe plajă împreună cu cel mai mic copil al lor, pe atunci în vârstă de un an. Acolo, Domnul Webb-Peploe l-a întâlnit pe Sir Arthur Blackwood, și, când bărbatul mai în vârstă a aflat despre chemarea celui mai tânăr, i-a strâns mâna cu putere, întrebându-l:

„Te afli în odihnă?”

„Da, sper că da” răspunse tânărul slujitor.

„Ce vrei să spui cu asta”, a venit următoarea întrebare.

„Că păcatele mele sunt toate iertate prin sângele lui Isus Cristos și că El mă va duce Acasă, în Cer, când voi muri.”

„Da, dar ce se întâmplă între timp? Ai pace înlăuntrul tău, în toată lucrarea ta de cleric și în mijlocul necazurilor din parohia ta?”

„Nu, aș vrea să am”, spuse sincer tânărul slujitor.

„Și eu vreau același lucru”, spuse Sir Arthur; „și astăzi începe marea Convenție de la Oxford. [Convenția de la Oxford a fost precursoarea Convenției de la Keswick]. Doamna Trotter îmi va scrie în fiecare zi un raport al întâlnirilor; noi doi ne putem întâlni să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea binecuvântarea odihnei credinței despre care se va vorbi acolo. Dumnezeu nu este limitat la Oxford.”

Cei doi bărbați s-au întâlnit timp de trei zile. Apoi, pe neașteptate, copilul cel mic al lui Webb-Peploe a fost luat de Tatăl Ceresc. Tânărul tată pământesc a dus micuțul trup acasă. A ajuns acolo foarte rănit în sentimentele lui, în urma contactului cu oameni care nu îi înțelegeau situația. După înmormântare, a început să pregătească o predică pentru enoriașii lui. A luat ca text pasajul găsit în lecția pentru acea zi, 2 Corinteni 12:9 – „Harul Meu îți este de ajuns”. A petrecut cam două ore lucrând la predică și apoi și-a spus: „Nu este adevărat; nu îl găsesc de ajuns în acest necaz greu care a venit peste mine.” Și inima lui a strigat către Dumnezeu ca să facă harul să fi e îndeajuns pentru acel ceas de nevoie puternică și durere zdrobitoare. Ștergându-și lacrimile, s-a uitat în sus și a văzut deasupra mesei sale de studiu o felicitare iluminată, cu text un biblic, pe care i-o dăduse mama lui. Textul era: „Harul Meu îți este de ajuns”, cuvântul „este” fiind scris cu litere îngroșate și cu o culoare diferită de toate celelalte cuvinte din text. Patruzeci de ani mai târziu, relatând incidentul, Webb-Peploe a spus că i s-a părut că aude o voce zicându-i: „Nebunule, cum îndrăznești să Îi ceri lui Dumnezeu să facă ceea ce este? Crede cuvântul Său. Scoală-te și încrede-te în El, și vei descoperi că acest lucru este adevărat în orice privință.” L-a luat pe Dumnezeu pe cuvânt, a crezut faptul, și viața lui a fost revoluționată. A ajuns să experimenteze o asemenea odihnă și pace, o asemenea încredere într-un Mântuitor care este îndeajuns, cum nu crezuse vreodată că ar fi posibil. După o lună, guvernanta familiei i-a spus doamnei Webb-Peploe: „Oamenii au remarcat cât de schimbat este vicarul: nu mai pare a fi neliniștit, ci pare a fi calm și blând cu privire la orice lucru.” Și de atunci până azi, după patruzeci și cinci de ani, mulți alții L-au lăudat pe Dumnezeu că viața acestui slujitor al Evangheliei este o mărturie a faptului că harul lui Dumnezeu este îndeajuns, așa cum îl declară El.

Secretul victoriei nu este a te ruga, ci a lăuda: nu a cere, ci a mulțumi. Toată eternitatea nu va fi îndeajuns de lungă pentru a-L lăuda pe Domnul nostru Isus Cristos și pentru a-I mulțumi pentru faptul simplu, glorios că harul Lui ESTE îndeajuns pentru noi.

Cristos, care este viața noastră

„EU SUNT.” „Cine ești Tu, Doamne?”
Eu Sunt – toate lucrurile pentru tine;
Îndeajuns pentru orice nevoie a ta;
Tu ești desăvârșit în Mine.

Eu Sunt – Pacea ta, Bucuria ta,
Dreptatea ta, Puterea ta;
Eu Sunt – Victoria ta asupra păcatului,
Păzitorul tău zi și noapte.

Eu Sunt – Calea ta, Viața ta;
Eu Sunt – Cuvântul Adevărului;
Oricare ți-ar fi lipsa, Eu Sunt – pentru tine
El Shaddai, Îndeajuns.

Eu Sunt – Viața din tine,
Pâinea ta cea de toate zilele;
Mănâncă din Trupul Mea, bea din Sângele Meu,
Eu Sunt – Ce-ți lipsește?

Adah Richmond

The post ESTE – secretul victoriei appeared first on Lampadarul de Aur.

Iubite Doamne Isuse, atinge-mă Tu înainte ca lumea grăbită să mă atingă, astfel încât febra grabei şi neliniştii să plece de la mine şi să mă pot ridica şi sluji altora cu o inimă liniştită, mărturisind prin viața mea despre moştenirea binecuvântată a păcii pe care Tu ne-ai încredințat-o. Învață-mă să mă bucur de viață nu atât de mult prin retrospectiva trecutului mort și anticipările unui viitor nesigur, cât printr-o separare reală a întregii mele ființe de lucrurile şi oamenii prezentului în care trăiesc.

Afectuos Tată, Îţi mulțumesc pentru multele bunătăți iubitoare şi îndurări miloase pe care copiii Tăi mi le dăruiesc constant, încoronându-mi viaţa. Fie ca astăzi să fiu la fel de binevoitor, bun, şi grijuliu faţă de alții. Vor fi mulţi astăzi în mulţime care sunt osteniți, descurajaţi, ispitiţi, singuri, adânc mâhniți, săraci. O duios Fiu al omului, trăieşte în mine, astfel încât eu să pot .., printr-un zâmbet, un cuvânt, o scrisoare, o atingere de compasiune şi dragoste, să împlinesc nevoia şi să satisfac dorul unor suflete de oameni. Dacă ar fi doar un pahar cu apă rece pentru unul dintre cei micuţi ai Tăi, lasă-mă să îl duc eu, de dragul Tău încântător, şi astă seară fie să Te aud spunând: « Ori de câte ori ai făcut acest lucru unuia din aceşti foarte neînsemnaţi, Mi l-ai făcut Mie.»

Astăzi viaţa mea poate fi singura Biblie pe care o va citi vreo persoană. Aşadar învaţă-mă să înţeleg şi să întrupez adevărul Tău ca viața mea să poată fi un mesaj viu, scris cu Duhul Dumnezeului cel viu. Astăzi, prețios Cristos, lasă-mă să devin mai mult ca Tine, şi lasă fiecare zi de mâine să fie doar o transformare zilnică în chipul Tău, pe care, nevăzându-I, eu îl iubesc până va veni acea zi promisă când voi fi cu adevărat ca Tine, pentru că Te voi vedea aşa cum eşti Tu.

Dragă Tată, împlinește aceste cereri în numele Fiului Tău iubit. Amin.

The post O rugăciune de dimineață appeared first on Lampadarul de Aur.

Noi, care trăim în credința Fiului lui Dumnezeu, nu suntem stăpâniți, sfătuiți de senzații, sentimente, simțuri – în lăcomia cărnii păcatului, a corupției morții din lumea aceasta (Efeseni 2:1-3), lume în care suntem trimiși cu omul din afară pentru sfințire prin cel dinlăuntru (duh – suflet), de Sus, de unde am primit nașterea în Noua Geneză (Creație) prin învierea Domnului nostru Isus Cristos din morți.

Ioan 17:17-26 – rugăciunea de Mare Preot al Casei lui Dumnezeu: „Tată, ei nu sunt din lume, așa cum Eu nu sunt din lume. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis Eu pe ei. Sfințește-i în adevărul Tău – Cuvântul Tău este adevărul.” Noi toți suntem chemați în sfințire în Casa Sa, la Masa Sa, în ascultarea Fiului, în dragostea Sa, cu mărturisirea Fiului – „viu este Cuvântul lui Dumnezeu” (Evrei 4). Lumina ochilor Lui pătrunde toată ființa noastră, duhul – sufletul – trupul (inima, sângele) și verifică tot ce avem în conștiința de sine: dorință, voință, cugetare; le curăță de tot ce a intrat din lumea corupției întunericului morții. Ne izbăvește și limpezește sufletul de drojdiile robiei în carnea păcatului și ne înrădăcinează în dragostea Lui, cu rodul Duhului Sfânt la zi: dragoste, bucurie, pace (Galateni 5). Aceasta e slujba noastră de preoți ai Marelui Preot al Tatălui, născuți din El… Celor care trăiesc așa ziua lor (și nu se mai lasă asimilați cărnii, în sfat cu simțurile) le zice Cuvântul: „Nu vă îngrijorați de nimic”, ci – cu mulțumiri – Psalmul 103, în jertfă, în El (Filipeni 1:6; Romani 12:1-2)…

Să venim la ce mi-ai scris. Domnul te-a scos din izbeliștea valurilor în care se îneacă tineretul în lume, cu toate bucuriile vieții, cu „floarea ierbii”. Ți-a dat Viața în Pacea cu Dumnezeu, cu Dragostea turnată în inimă. „Vedeți ce Dragoste mare ne-a dat Tatăl – să fim chemați copii ai Săi”, în Casa Sa, la Masa Sa, în Familia Sa. Dar cine poate spune toate darurile slavei cerești pe care le-a vărsat din bogăția slavei Lui (Efeseni 3:16-21) în inima noastră, sufletul nostru, gândurile noastre, ca să le mărturisim lumii, întărindu-ne în ele (Coloseni 1:9-13)?

Și acum vine din lume un suflet „purtat de valul ei”, cu credința că-și aduce barca vieții în portul „fericirii”, în șuvoaiele de sentimente și simțiri. Doar îmi cere mărturia – așa cum o am scrisă în inima și mintea mea de Cuvântul Vieții, de Însuși Tatăl (2 Corinteni 5:19-21). Dai mărturia și nu o tulbura cu nicio legătură de „dragoste”, „prietenie” etc. cu niciun tânăr.

Iar întrebarea căminului? Limpezirea începe așa: „Fiice ale Ierusalimului, nu deșteptați dragostea.” Nu ieși cu dragostea din casa părintească! Și dacă, în Lumina Soarelui Vieții, în Casa Lui fiind, totuși iei hotărârea să iei și jugul familiei pământești, stai sub ochii Domnului, ca El să ți-l aducă – și îl vei recunoaște: „Acesta e!”, „dragul meu este al meu și eu sunt a lui”, în Domnul (2 Corinteni 6:14). Legea căminului în credință pentru doi în Domnul e cerească (Efeseni 5:23-27). (Până când am fost singuri – fiecare, templul Duhului Sfânt). Cei doi sunt unul înaintea Marelui Preot al sfințirii lor…

Unde ai aflat tu toate acestea? Și de ce te tulburi când vine un val din lume să îți ceară mărturia ta în Domnul, și cunoști acum că fericirea este Viața Însăși?

El te-a scos din vâltorile vânătorii de „fericire” în lume, și pe fiecare copil răscumpărat cu sângele scump al Fiului Său îl sfințește și-l duce prin încercări la Sine (Evrei 12:7-12). Și de ce tocmai în sentimente? Ca să ne limpezească în duhul minții că L-am primit așa cum este Adevărul în Isus Cristos, că am dezbrăcat pe omul cel vechi care se strică după dorințele amăgitoare și am primit înnoire în duhul minții – și am îmbrăcat pe cel nou, zidit din Dumnezeu, în îndreptarea și neprihănirea adevărului.

Ori suntem încă în ele? Cu sufletul dezbinat în două? Nu ne poate umple bogăția Harului Său cu Dragoste, Bucurie, Pace (Efeseni 3:16-21; Coloseni 1:9-13), și trăim o viață lâncedă de păcat, cu sufletul dezbinat: și cu Cristos, și cu „floarea ierbii”? „Soarele Vieții” e foc mistuitor pentru tot ce vine de jos!

Ioanoviciu Damaschin, Oradea, septembrie 1983

The post Scrisoare Ioanovici Damaschin, Oradea, septembrie 1983 appeared first on Lampadarul de Aur.

––––––-

Dragii mei în Domnul,

Copiii lui Israel și-au ridicat ochii și iată că egiptenii veneau… s-au înspăimântat foarte tare! – o priveliște îngrozitoare. Așa e! Desigur, și Moise vedea că așa e și era tulburat. Totuși: „Nu vă temeți” (Exod 14:10, 13, 15; Psalmul 46) – adică, nu-i așa! „Dumnezeu este adăpostul și Sprijinul nostru”; „veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta”;  „cheamă-Mă” (pe Mine). Și Domnul a zis lui Moise: „Ce rost au strigătele acestea?”… Cred că mustrarea aceasta a înțeles-o numai el; ea ar părea că se adresa tuturor celorlalți – doar ei au strigat! – dar ea se întoarce toată asupra lui. Dumnezeu îi cere să nu se lase impresionat deloc, prin vedere, altfel cum va conduce prin el pe poporul Său?

– Luați piatra! (povara morții, de pe conștiință) – Ioan 11:40, 26.
– Doamne, ce faci? E e a patra zi! (Marta)
– Nu ți-am spus: Crede (v. 26 „crezi tu aceasta?”) și vei vedea slava lui Dumnezeu? „Și au ridicat dar piatra” ascultând de El, în pofida judecății sănătoase și a simțurilor care țipau – contra Lui. Isus Și-a ridicat ochii în sus: „Tată Îți mulțumesc că M-ai ascultat, pentru că știu că Tu totdeauna mă asculți.” Sărmana inima noastră! Doamne, pe care să stăm: pe asta (cu Tine)?, ori pe aia (cu Marta)? Căci ea nu se poate împărți în două, pentru a sluji la doi stăpâni, ca să stea și pe nisip, și pe stâncă – și e bine că nu poate! Dar toate îmi țipă în urechi: „Vezi, așa e!” Cât trebuie să sufere ea până cunoaște că, pentru noi, simțurile au murit și, împreună cu ele, și puterea diavolului peste viața noastră ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. „Adeveriți-vă, recunoașteți că Isus Cristos este în voi” – de aici pleacă salvarea noastră din orice furtună. În noi, cu noi în corabia vieții din inima noastră, Duhul lui Isus așa se roagă la Tatăl pentru noi (că-L avem Apărător – Romani 8:26; 1 Ioan 2). El nu Se poate ruga altfel decât numai așa: „Tată, mulțumesc … Tu totdeauna mă asculți …” Și morții învie și ies din groapă, valurile se potolesc. Dar acum corabia e învăluită de valuri furioase și inima noastră se ceartă cu ele, nu se poate ruga așa, cu El, pentru că ea țipă împreună cu valurile: Isus doarme! (așa ni se pare nouă) până ce intrăm în „voi stați liniștiți” în El; și îndată, cu ochii în sus („viața voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu”), cu duhul nostru în Duhul Lui („Tată, Îți mulțumesc, știu că Tu totdeauna mă asculți”) cereți. Tot ce cerem prin credință în Numele Lui, pe temelia aceasta, primim (Ioan 14:13) – totul deplin în El, în toate îndeajuns; și Duhul Lui ne arată ce anume să cerem, unde să punem piciorul, pasul acesta cu El, în pustiul acesta de lume.

Dragul meu, m-au năpădit gândurile acestea văzând din primele rânduri ce valuri s-au ridicat iar peste corabia voastră și n-am putut citi mai departe fără să-mi descarc îndată desaga de dorința după biruința învierii Lui în voi acum  (2 Corinteni 1:9). Aici zăresc ceva: Domnul nu-mi poate așeza inima (și viața) în această izbăvire a Lui câtă vreme ea încă măsoară calea cu Domnul – Până aici, Doamne? Până acolo? Și se târguiește cu El în privința aceasta. Pentru că aici nu e vorba de mărimea jertfei – de lupta mea etc – ci de dragostea lui Dumnezeu pentru mine în Isus Cristos, de încrederea, așezarea, predarea mea în Ea. Prin încrederea în Ea, adică în El (1 Ioan 4:7), ne face întregi, deplini; să nu fim găsiți în lipsă cu nimic (Iacov 1:1-2). Acolo, înlăuntru, se dezleagă totul (și ce vedem): în prezența Lui personală, în predare personală, încercăm, nu cu ochii în afară, la jertfă, la viață și moarte în lumea aceasta. Frământând acestea în inimă, am primit cuvântul de la Geneza 18:23-33: Avraam se târguiește cu Domnul pentru sufletele în pierzare, iar în 22:10, jertfa de înălțare de pe pământ – cu ce hotărâre, fără nicio ezitare, întârziere, fără un singur cuvânt; ascultă, pășește, împlinește, cu ochii sus la El – peste toate (Evrei 11:17-19, 2 Corinteni 1:8-10), cu puterea duhovnicească luată din puterea Celui care ne-a chemat pe noi cu slava, puterea, virtutea, hotărârea Sa (2 Petru 1:2-3; Evrei 12:2). Și pentru el încă nu era scris: „Domnul este aproape” (Evrei 11:13-16, Filipeni 4:5). Orice atac de afară sau în trup are câștig de la noi numai dacă povara lui izbutește să treacă, să intre, să pătrundă din trup în suflet, și ne împovărează sufletul. Inima nu mai cântă cântarea de bucurie și mulțumire în biruința Lui (Psalmul 40: 1-4), ci amuțește ca pasărea prinsă de ochiul șarpelui. Nu povara trupului a amuțit-o, nu lucrurile pe care le vede, ci sugestia șarpelui (putere nevăzută, ascunsă sufletului), prin vedere (simțuri). Așa, trupul se ridică (cu toate cele trupești) deasupra sufletului și se face stăpân peste el, pentru că a lăsat să-i rupă legătura cu Isus înviat, l-a scos din puterea învierii Lui, și omul e iarăși rob – înlănțuit de propriile lui gânduri care dau dreptate diavolului și-l acceptă stăpân peste situația mea, în locul lui Cristos. Această putere asupra sufletului se risipește ca o vrajă rea, cum și este, în clipa în care o recunosc, mă lepăd și mă ancorez în Cristos – îmi predau viața cu tot ce sunt și tot ce am, fără nicio rezervă în conștiință – și îndată soarele Învierii Lui mă umple iar. Psalmul 23: chiar dacă ar trebui să umblu, să trec prin valea umbrei morții, toate rămân ale Lui aici și acolo ale mele, unde ne adunăm cu toții fără nicio lipsă și scădere în El (Iacov 1:17). Dar nu-și închipuie copilul lui Dumnezeu că eu țin copiluțul de la pieptul meu și „noi”, pe ceilalți – și pe noi înșine (Luca 12:26). Dacă eu nu las totul lui Isus (personal Lui – „El Însuși poartă grijă”, 1 Petru 5:7), atunci țin eu totul – sub moarte, în puterea întunericului – și Domnul Isus ne poartă crucea cu Duhul întristat în inima noastră amărâtă și împovărată de duhul străin. Dacă Duhul Domnului Isus vă cere cu atâta gelozie, așa hotărâre – pentru Sine cu totul -, înseamnă că vă ține să vă dea aceeași măsură în El, îndesată, clătinată și binecuvântarea harului Său peste voi și copiii voștri. Smeriți-vă dar sub mână puternică a lui Dumnezeu (1 Petru 5:6, 7, 8; Iacov 4:7). Toate acestea nu ca un fel de eroism al meu, cu dispreț față de moarte și nesimțire față de suferința altora. Dimpotrivă, fac singurul lucru cuminte pe care-l poate face un copil mic, fricos și neputincios când e amenințat de primejdie: fug la Isus și mă ascund în brațele Lui cu tot ce am mai drag și scump și atunci mă lasă frica, mă umple dragostea Lui. Nu trebuie să-mi împietresc inima ca să rezist. Dragostea Lui înfrânge puterile nevăzute care suflă ger și amenințare în noi și în jurul nostru. Nu-i vorba, deci, de eroism, putere de la noi, ci de predare, încredere în dragostea Lui, că-I vrednic să I-o dăm (Romani 5:6,8). Ana, amenințarea închide inima, dragostea o deschide. Să ne întoarcem de la vedere la credință, de la amenințările diavolului la dragostea Domnului nostru (1 Ioan 4:18-19). Nu sunt odihnit deplin în El, Isus (în fundul inimii am o umbră de rezervă pentru mine) și atunci mă lupt eu cu diavolul. Mă atacă pe mine? Am pus totul în Cristos – eu nu mai lupt – am biruit (psalmul 91), și abia acum pot răsufla și privi cu încredere (calea pe care trebuie s-o apuci, Psalmul 32:8) – „ca să ieșiți, să puteți suporta” – căci nu-i peste puterile credinței ce ați primit de la El.

Dragii mei în Domnul, gândul meu, în lumina Lui, îmi zice că trebuie să vă aduceți dar (Romani 12:1) – totul la Domnul (vin și eu cu voi în rugăciune) la picioarele crucii Lui, ca să primiți de la El stăpânirea desăvârșită a duhului asupra sufletului (vedere, sugestie) și trupului (boală) în puterea Duhului Sfânt, ca să cântați dinainte, prin credință, cântarea de biruință în încercare (2 Cronici 20:21, 22), ca să vă ridice și să vă așeze în v. 26 – Binecuvântare.

Aduceți dar totul, chiar de la rădăcina răului (povara sufletească, sugestia aceasta), cu durerile începute din visul acela. În cursul acestei încercări nu v-ați lămurit asupra provenienței răului, în ce măsură a venit în trup și cât a fost de natură nervoasă – adică influențe rele asupra sufletului, cum se arătau în visul acela. Dar nici nu e nevoie acum numaidecât de verificarea aceasta (veți înțelege îndată ce s-a luat povara de pe voi). Esențial acum e să o aruncați de pe voi, și, pentru a face asta: aduceți totul la picioarele crucii Domnului Isus, lepădați, osândiți totul – vedere, temeri, toată povara. „Aruncați asupra Mea”, în rugăciune de pocăință, toată îngrijorarea, faceți predarea totală a inimii și a vieții, cereți și primiți de la Domnul stăpânirea – necondiționată de nimic! –  duhului asupra firii (suflet și trup), pentru că (1 Tesaloniceni 5:23 și Psalmul 23) „credincios este Cel ce v-a chemat, El va face lucrul acesta” (cereți 1 Ioan 5:14 și Ioan 11:42). După „legea Duhului de viață în Isus Cristos” (Romani 8:2), copilul lui Dumnezeu nu poate cere vindecarea sa începând cu trupul și după ea, sau prin ea, pacea în suflet și în duh. Duhul Sfânt ține viața și sănătatea în noi în ordinea aceasta: „duhul, sufletul și trupul”, și nu invers (ca la penticostali).

Duhul Sfânt face restabilirea raportului normal de viață sănătoasă, deplină cu Dumnezeu în Isus Cristos în duhul nostru și, prin el, în suflet, iar prin suflet, în trup ( cu sau fără medicamente sau medici, 2 Împărați 20:7). Odată ce am făcut în duhul meu predarea, vers. 23, și mi-am pus viața – duh, suflet, trup – în mâna lui Dumnezeu în Isus Cristos Înviat (2 Corinteni 1:9-11), mi se descoperă (umblarea în lumină – 1 Ioan 1:7, Psalmul 32:8) ce și cum trebuie să fac. „Credincios este Cel ce v-a chemat” – El face.

În dragostea Lui, fratele vostru Ioanovici

17.VI.195

The post Scrisoarea fratelui Ioanoviciu – 17.04.1958 appeared first on Lampadarul de Aur.