"Fac totul pentru Evanghelie, ca să am parte și eu de ea." 1 Corinteni 9:23
``

Scrisoarea fratelui Ioanoviciu – 17.04.1958

Acest frate m-a condus la Domnul și a călăuzit primii mei pași pe calea credinței! Am citit foarte multe cărti și le-am apreciat autorii, dar nici pe departe nu se apropiau de el. Era unic. Era învățător și profet. Era diferit și în prezența lui erai descoperit. Slujea fraților și toți câți au avut legătură cu el au avansat pe calea credinței! Aceasta este o scrisoare scrisă părinților mei in anul 1958! Radu Gavriluț

——————-

Dragii mei în Domnul,

Copiii lui Israel și-au ridicat ochii și iată că egiptenii veneau… s-au înspăimântat foarte tare! – o priveliște îngrozitoare. Așa e! Desigur, și Moise vedea că așa e și era tulburat. Totuși: „Nu vă temeți” (Exod 14:10, 13, 15; Psalmul 46) – adică, nu-i așa! „Dumnezeu este adăpostul și Sprijinul nostru”; „veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta”;  „cheamă-Mă” (pe Mine). Și Domnul a zis lui Moise: „Ce rost au strigătele acestea?”… Cred că mustrarea aceasta a înțeles-o numai el; ea ar părea că se adresa tuturor celorlalți – doar ei au strigat! – dar ea se întoarce toată asupra lui. Dumnezeu îi cere să nu se lase impresionat deloc, prin vedere, altfel cum va conduce prin el pe poporul Său?

– Luați piatra! (povara morții, de pe conștiință) – Ioan 11:40, 26.
– Doamne, ce faci? E e a patra zi! (Marta)
– Nu ți-am spus: Crede (v. 26 „crezi tu aceasta?”) și vei vedea slava lui Dumnezeu? „Și au ridicat dar piatra” ascultând de El, în pofida judecății sănătoase și a simțurilor care țipau – contra Lui. Isus Și-a ridicat ochii în sus: „Tată Îți mulțumesc că M-ai ascultat, pentru că știu că Tu totdeauna mă asculți.” Sărmana inima noastră! Doamne, pe care să stăm: pe asta (cu Tine)?, ori pe aia (cu Marta)? Căci ea nu se poate împărți în două, pentru a sluji la doi stăpâni, ca să stea și pe nisip, și pe stâncă – și e bine că nu poate! Dar toate îmi țipă în urechi: „Vezi, așa e!” Cât trebuie să sufere ea până cunoaște că, pentru noi, simțurile au murit și, împreună cu ele, și puterea diavolului peste viața noastră ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. „Adeveriți-vă, recunoașteți că Isus Cristos este în voi” – de aici pleacă salvarea noastră din orice furtună. În noi, cu noi în corabia vieții din inima noastră, Duhul lui Isus așa se roagă la Tatăl pentru noi (că-L avem Apărător – Romani 8:26; 1 Ioan 2). El nu Se poate ruga altfel decât numai așa: „Tată, mulțumesc … Tu totdeauna mă asculți …” Și morții învie și ies din groapă, valurile se potolesc. Dar acum corabia e învăluită de valuri furioase și inima noastră se ceartă cu ele, nu se poate ruga așa, cu El, pentru că ea țipă împreună cu valurile: Isus doarme! (așa ni se pare nouă) până ce intrăm în „voi stați liniștiți” în El; și îndată, cu ochii în sus („viața voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu”), cu duhul nostru în Duhul Lui („Tată, Îți mulțumesc, știu că Tu totdeauna mă asculți”) cereți. Tot ce cerem prin credință în Numele Lui, pe temelia aceasta, primim (Ioan 14:13) – totul deplin în El, în toate îndeajuns; și Duhul Lui ne arată ce anume să cerem, unde să punem piciorul, pasul acesta cu El, în pustiul acesta de lume.

Dragul meu, m-au năpădit gândurile acestea văzând din primele rânduri ce valuri s-au ridicat iar peste corabia voastră și n-am putut citi mai departe fără să-mi descarc îndată desaga de dorința după biruința învierii Lui în voi acum  (2 Corinteni 1:9). Aici zăresc ceva: Domnul nu-mi poate așeza inima (și viața) în această izbăvire a Lui câtă vreme ea încă măsoară calea cu Domnul – Până aici, Doamne? Până acolo? Și se târguiește cu El în privința aceasta. Pentru că aici nu e vorba de mărimea jertfei – de lupta mea etc – ci de dragostea lui Dumnezeu pentru mine în Isus Cristos, de încrederea, așezarea, predarea mea în Ea. Prin încrederea în Ea, adică în El (1 Ioan 4:7), ne face întregi, deplini; să nu fim găsiți în lipsă cu nimic (Iacov 1:1-2). Acolo, înlăuntru, se dezleagă totul (și ce vedem): în prezența Lui personală, în predare personală, încercăm, nu cu ochii în afară, la jertfă, la viață și moarte în lumea aceasta. Frământând acestea în inimă, am primit cuvântul de la Geneza 18:23-33: Avraam se târguiește cu Domnul pentru sufletele în pierzare, iar în 22:10, jertfa de înălțare de pe pământ – cu ce hotărâre, fără nicio ezitare, întârziere, fără un singur cuvânt; ascultă, pășește, împlinește, cu ochii sus la El – peste toate (Evrei 11:17-19, 2 Corinteni 1:8-10), cu puterea duhovnicească luată din puterea Celui care ne-a chemat pe noi cu slava, puterea, virtutea, hotărârea Sa (2 Petru 1:2-3; Evrei 12:2). Și pentru el încă nu era scris: „Domnul este aproape” (Evrei 11:13-16, Filipeni 4:5). Orice atac de afară sau în trup are câștig de la noi numai dacă povara lui izbutește să treacă, să intre, să pătrundă din trup în suflet, și ne împovărează sufletul. Inima nu mai cântă cântarea de bucurie și mulțumire în biruința Lui (Psalmul 40: 1-4), ci amuțește ca pasărea prinsă de ochiul șarpelui. Nu povara trupului a amuțit-o, nu lucrurile pe care le vede, ci sugestia șarpelui (putere nevăzută, ascunsă sufletului), prin vedere (simțuri). Așa, trupul se ridică (cu toate cele trupești) deasupra sufletului și se face stăpân peste el, pentru că a lăsat să-i rupă legătura cu Isus înviat, l-a scos din puterea învierii Lui, și omul e iarăși rob – înlănțuit de propriile lui gânduri care dau dreptate diavolului și-l acceptă stăpân peste situația mea, în locul lui Cristos. Această putere asupra sufletului se risipește ca o vrajă rea, cum și este, în clipa în care o recunosc, mă lepăd și mă ancorez în Cristos – îmi predau viața cu tot ce sunt și tot ce am, fără nicio rezervă în conștiință – și îndată soarele Învierii Lui mă umple iar. Psalmul 23: chiar dacă ar trebui să umblu, să trec prin valea umbrei morții, toate rămân ale Lui aici și acolo ale mele, unde ne adunăm cu toții fără nicio lipsă și scădere în El (Iacov 1:17). Dar nu-și închipuie copilul lui Dumnezeu că eu țin copiluțul de la pieptul meu și „noi”, pe ceilalți – și pe noi înșine (Luca 12:26). Dacă eu nu las totul lui Isus (personal Lui – „El Însuși poartă grijă”, 1 Petru 5:7), atunci țin eu totul – sub moarte, în puterea întunericului – și Domnul Isus ne poartă crucea cu Duhul întristat în inima noastră amărâtă și împovărată de duhul străin. Dacă Duhul Domnului Isus vă cere cu atâta gelozie, așa hotărâre – pentru Sine cu totul -, înseamnă că vă ține să vă dea aceeași măsură în El, îndesată, clătinată și binecuvântarea harului Său peste voi și copiii voștri. Smeriți-vă dar sub mână puternică a lui Dumnezeu (1 Petru 5:6, 7, 8; Iacov 4:7). Toate acestea nu ca un fel de eroism al meu, cu dispreț față de moarte și nesimțire față de suferința altora. Dimpotrivă, fac singurul lucru cuminte pe care-l poate face un copil mic, fricos și neputincios când e amenințat de primejdie: fug la Isus și mă ascund în brațele Lui cu tot ce am mai drag și scump și atunci mă lasă frica, mă umple dragostea Lui. Nu trebuie să-mi împietresc inima ca să rezist. Dragostea Lui înfrânge puterile nevăzute care suflă ger și amenințare în noi și în jurul nostru. Nu-i vorba, deci, de eroism, putere de la noi, ci de predare, încredere în dragostea Lui, că-I vrednic să I-o dăm (Romani 5:6,8). Ana, amenințarea închide inima, dragostea o deschide. Să ne întoarcem de la vedere la credință, de la amenințările diavolului la dragostea Domnului nostru (1 Ioan 4:18-19). Nu sunt odihnit deplin în El, Isus (în fundul inimii am o umbră de rezervă pentru mine) și atunci mă lupt eu cu diavolul. Mă atacă pe mine? Am pus totul în Cristos – eu nu mai lupt – am biruit (psalmul 91), și abia acum pot răsufla și privi cu încredere (calea pe care trebuie s-o apuci, Psalmul 32:8) – „ca să ieșiți, să puteți suporta” – căci nu-i peste puterile credinței ce ați primit de la El.

Dragii mei în Domnul, gândul meu, în lumina Lui, îmi zice că trebuie să vă aduceți dar (Romani 12:1) – totul la Domnul (vin și eu cu voi în rugăciune) la picioarele crucii Lui, ca să primiți de la El stăpânirea desăvârșită a duhului asupra sufletului (vedere, sugestie) și trupului (boală) în puterea Duhului Sfânt, ca să cântați dinainte, prin credință, cântarea de biruință în încercare (2 Cronici 20:21, 22), ca să vă ridice și să vă așeze în v. 26 – Binecuvântare.

Aduceți dar totul, chiar de la rădăcina răului (povara sufletească, sugestia aceasta), cu durerile începute din visul acela. În cursul acestei încercări nu v-ați lămurit asupra provenienței răului, în ce măsură a venit în trup și cât a fost de natură nervoasă – adică influențe rele asupra sufletului, cum se arătau în visul acela. Dar nici nu e nevoie acum numaidecât de verificarea aceasta (veți înțelege îndată ce s-a luat povara de pe voi). Esențial acum e să o aruncați de pe voi, și, pentru a face asta: aduceți totul la picioarele crucii Domnului Isus, lepădați, osândiți totul – vedere, temeri, toată povara. „Aruncați asupra Mea”, în rugăciune de pocăință, toată îngrijorarea, faceți predarea totală a inimii și a vieții, cereți și primiți de la Domnul stăpânirea – necondiționată de nimic! –  duhului asupra firii (suflet și trup), pentru că (1 Tesaloniceni 5:23 și Psalmul 23) „credincios este Cel ce v-a chemat, El va face lucrul acesta” (cereți 1 Ioan 5:14 și Ioan 11:42). După „legea Duhului de viață în Isus Cristos” (Romani 8:2), copilul lui Dumnezeu nu poate cere vindecarea sa începând cu trupul și după ea, sau prin ea, pacea în suflet și în duh. Duhul Sfânt ține viața și sănătatea în noi în ordinea aceasta: „duhul, sufletul și trupul”, și nu invers (ca la penticostali).

Duhul Sfânt face restabilirea raportului normal de viață sănătoasă, deplină cu Dumnezeu în Isus Cristos în duhul nostru și, prin el, în suflet, iar prin suflet, în trup ( cu sau fără medicamente sau medici, 2 Împărați 20:7). Odată ce am făcut în duhul meu predarea, vers. 23, și mi-am pus viața – duh, suflet, trup – în mâna lui Dumnezeu în Isus Cristos Înviat (2 Corinteni 1:9-11), mi se descoperă (umblarea în lumină – 1 Ioan 1:7, Psalmul 32:8) ce și cum trebuie să fac. „Credincios este Cel ce v-a chemat” – El face.

În dragostea Lui, fratele vostru Ioanovici

17.VI.195